Nu trăim, vai, timpuri normale. Lumea noastră a intrat într-un anotimp inospitalier, crunt, în care răul oricât de mare e cu putință. Suntem în miezul unei molime nemaivăzute, ce se rezumă printr-o serie lungă și dezagreabilă de sinonime, cum ar fi dezastru, năpastă, calamitate, sinistru, catastrofă, flagel sau, poate, război mondial. Război mondial de o formă cu totul neobișnuită, în care inamicul e invizibil și se arată a fi „greu de ucis”. Când credem că avem în sfârșit antidotul, virusul se metamorfozează, se deplasează și se adăpostește într-un nou tipar, într-o tulpină nouă și își reia atacul. Într-adevăr, nu reușim să-i dăm de cap acestui virus. Am ajuns la valul patru, și, în alte părți, la valul cinci, iar povestea distopică nu dă semne că se va încheia. Vedem că nu doar pe meleagurile noastre, unde oamenii sunt refractari la vaccinare, dar și în țările civilizate cu procente foarte ridicate de populație vaccinată, COVID-ul își continuă ofensiva necruțătoare. Acest virus se apropie tot mai mult, amenințător, de fiecare dintre noi. Căci fiecare dintre noi are persoane dragi, în familie, sau între prieteni, sau între colegi apropiați, care au fost lovite de boala aceasta și uneori au pierdut bătălia cu ea. Fiecare caz în parte e dramatic și ne tulbură, pentru fiecare caz în parte suferim. Dar, de la un moment dat, ne vedem excedați sufletește de avalanșa de nenorociri. Nu mai avem răgazul să reacționăm omenește la o întâmplare nefastă că deja alta vine peste noi. Capacitatea noastră de empatie este limitată și se diminuează inevitabil sub asaltul acesta neobosit al răului, la care suntem supuși. Între timp, nu lăsăm deloc impresia că ne-am însușit lecția înțelepciunii, a bunei-cuviințe. Suntem în continuare despărțiți unii de alții prin convingerile potrivnice care ne stăpânesc mințile și care cască prăpăstii de netrecut între noi. Nu formăm o comunitate, nu suntem un vas capabil să țină apa, ci un vas spart, făcut cioburi. Se observă aceasta și din ce se petrece în viața politică: ceartă și dezbinare și, acum, încercarea de a pune laolaltă gheața și focul, cu speranța că vor rezista în această împreunare imposibilă. E adevărat, nu trăim vremuri normale. (Cronicar)