Defecte personale, defectele celorlalți

Se vorbește în spațiul public despre statul eșuat și despre direcția greșită în care ne îndreptăm. Și sunt voci dintre cele mai importante care fac astfel de afirmații. Dar, în fond, fiecare dintre noi constată cu propriii săi ochi că funcționarea societății românești actuale este deficitară în atâtea privințe. În fiecare zi avem parte de dezamăgiri, de parcă eșecul și alegerea mereu și mereu a căii greșite ar fi un dat ineluctabil al firii noastre.

Nu ne dovedim în stare să construim căi de transport, autostrăzi și căi ferate, nu ne dovedim în stare să avem școli și spitale în rând cu lumea/ ca lumea, nu ne dovedim în stare să administrăm decent Capitala, nu ne dovedim în stare să asigurăm un mediu normal de viață în orașele și în satele noastre (adică, alimentare cu apă, căldură, canalizare, nepoluare, curățenie, trafic etc.), nu ne dovedim în stare să înțelegem rostul înalt al culturii în traiectul unui popor și, înțelegându-l, să respectăm valorile culturale, nu ne dovedim în stare să ne apărăm de pandemia aceasta care ne-a lovit atât de crunt, nu ne dovedim în stare să edificăm instituții ale statului moderne, funcționale, corecte, nu ne dovedim în stare să găsim, luni și luni în șir, o formulă viabilă de guvernare a țării, nu ne dovedim în stare…: lista neîmplinirilor este atât de lungă că nu ne-ajung paginile revistei ca să le înșirăm pe toate.

Și atunci, dacă lucrurile nu merg bine, se cade să ne întrebăm ce anume ne ține pe loc ori chiar ne trage înapoi. Se cade, cu alte cuvinte, să ne scrutăm pe noi înșine, într-un exercițiu de luciditate și de sinceritate, și să vorbim despre defectele pe care le descoperim la oamenii din jur, la noi toți cei care compun acest popor. Cusururile, lipsurile odată recunoscute sunt nu pe jumătate iertate, ci pot fi, avem convingerea, îndreptate. Cu stăruință, cu osteneală, dar pot fi îndreptate: numai așa, dacă sunt recunoscute.

Însă, pentru ca evaluarea noastră în privința altora să fie credibilă, e necesar, înainte de orice, să ne îndreptăm privirea cercetătoare, atentă asupra propriei persoane: să începem, așadar, cu o evidențiere a defectelor personale. Profesionale și, eventual, mai larg umane. Sigur că da, e știut, avem tendința să ne socotim pe noi înșine îndestulați de calități și săraci lipiți pământului la capitolul defecte. Și e veche snoava: singurul defect pe care de obicei suntem dispuși să ni-l recunoaștem este… excesul de bunătate (variantă: de calități). E de zâmbit, desigur, eventual amar, când auzim asta. Propun să lăsăm hazul deoparte și să facem totuși efortul de a pătrunde cu privirea și pe teritoriul acesta al hibelor și al scăderilor noastre individuale. Deși, cum ziceam, plecăm de la premisa că e penurie, poate dăm totuși peste câte ceva și acolo.

În ceea ce mă privește, să cred și să spun că n-am defecte chiar ar fi o glumă tare neizbutită. Ca scriitor, sunt copleșit de ele. Nu sunt sigur pe nimic, știu prea puțin, mă-ncurc la tot pasul, mă bâlbâi, nu o dată sunt confuz, n-am o ținere de minte cum mi-aș dori, iar puterea de concentrare lasă și ea de dorit. Am un randament intelectual scăzut și nici nu citesc atât cât s-ar cuveni, prea ușor mă las învins de lene și mă îmbăt nu o dată cu apă rece. Apoi, n-am ureche muzicală și nici memoria sunetelor, vorbesc prost (mai ales în public). Adică, în alcătuirea mea lăuntrică mai totul concură la a-nu-izbândi-pe-calea-aceasta-a-scrisului-literar. Și atunci cum, totuși, de scriu? Prin ce însușiri anume reușesc?, căci trebuie să existe și anumite însușiri, care să compenseze atâtea covârșitoare slăbiciuni. N-am idee și nici nu e momentul să scormonesc după calitățile mele. Totuși, despre una dintre ele nu mă pot abține să nu pomenesc: conștient de toată puzderia asta de defecte, am o tenacitate probabil caraghioasă de a căuta să ridic ziduri de apărare în calea lor.

Cât despre celelalte defecte, omenești, de zi cu zi, am decupat câteva. Nu singur, ci ajutat de persoanele cele mai apropiate de mine. Și iată ce am obținut: impulsiv, gură mare, ce e-n gușă și-n căpușă, prea grăbit. Apoi: neatenție la alții, egocentrism, sentimentul superiorității. Dar și la acest ultim capitol aș face un amendament: îmi dau silința neîncetat să mă corijez și, printr-un efort de distanțare de mine, mă străduiesc să mă port cu ceilalți cum m-aș purta cu mine, adică să le fiu favorabil, să mă îngrijesc de ei.

În fine, ajung și la metehnele pe care le găsesc la ceilalți, la concetățenii noștri. Acestea mă deranjează, mă întristează teribil, căci mi se pare că ne trag în jos, dureros, ca greutatea de plumb legată de glezna unui atlet prins într-o alergare. N-avem, nu mai avem?, în modelul nostru genetic deprinderea lucrului temeinic, bine făcut, nu ne respectăm cuvântul dat (altfel exprimat, o prăpastie se cască între vorbele și faptele noastre) și încercăm să ne rezolvăm viețile pe calea ușoară, prin fentă, istețime-șmecherie, iar uneori, încă și mai grav, prin a minți, a înșela, a fura. Nesocotim școala, știința de carte, nu mai prețuim performanțele intelectuale și atunci ne umflăm aiurea în pene, ne credem aiurea buricul pământului și rămânem pironiți în înapoiere, ni se slăbesc măsura-în-toate, cuviința, judecata, discernământul, ne lăsăm pradă futilităților, iraționalității, altor sentimente negative, cum sunt violența, ura, lăcomia, adorarea averilor materiale în locul celor spirituale. Suntem confiscați, deci, de un cod eronat de repere culturale și morale, care n-are cum să nu ne piardă și să nu ne preschimbe în bărcuțe de hârtie ce plutesc pe o mare învolburată.

O, dar mă opresc: mărturisesc, nu mă simt deloc confortabil să amintesc aici toate aceste rele.