Alexandru Ciorănescu despre Ion Barbu

Însemnările care urmează nu sunt, propriu vorbind, o cronică literară la Scrieri despre literatura română de Alexandru Ciorănescu*. Îi las lui Daniel Cristea-Enache plăcerea de a comenta cartea, al cărei text a fost „îngrijit și editat“ de Mircea Anghelescu, autor și al unui Cuvânt înainte, pentru Editura Spandugino, 2021.

Dintr-un motiv care se va ghici mai încolo, mă voi ocupa exclusiv de mica monografie Ion Barbu, cel mai amplu text din volum, 170 de pagini, probabil și cel mai recent din toate ale autorului. Spun probabil, fiindcă nu știu care sunt criteriile selecției, studiile din volumul de față nefiind nici măcar datate, iar ordinea, nelămuritoare. Nu există, de altfel, obișnuita Notă asupra ediției. În Cuvântul înainte, Mircea Anghelescu se referă în trecere la vasta operă critică a autorului, stăruind pe „prima cercetare de amploare“ și anume studiul despre Alexandru Depărățeanu, publicat în 1936, cu ocazia centenarului scriitorului. Monografia Ion Barbu a cunoscut o ediție americană în 1981, fiind reluată în 1996 în limba română, care este și limba în care a fost scrisă. De altfel, editarea operei integrale a lui Alexandru Ciorănescu în România este abia la început. Criticul a trăit după Al Doilea Război Mondial în străinătate.

Mica monografie Ion Barbu e scrisă relativ târziu, când autorul avea 70 de ani. Este un studiu laborios și didactic, nu lipsit de ipoteze personale, majoritatea datorate cunoștințelor enciclopedice ale comparatistului. Acoperă atât poezia, cât și proza scriitorului, mai puțin extraordinarele epistole adresate lui Tudor Vianu, nepublicate încă în 1981. În schimb, bibliografia românească referitoare la Ion Barbu, care îi putea fi cunoscută lui Alexandru Ciorănescu, este cu mult mai bogată. Baza o reprezintă pentru monografist studiul lui Tudor Vianu din 1935, pe care îl consideră neegalat de toate cele de până la data când își scrie propriul studiu. Citate adesea sunt apoi cartea de amintiri a Gerdei Barbilian, când e vorba de viața poetului, și ediția Pagini de proză a lui Dinu Pillat. Dintre contribuțiile propriu-zis critice, unele absolut remarcabile, apărute înainte de 1981, autorul monografiei nu pare a avea idee. Se referă o dată la o prefață a lui Marin Mincu și o dată la un articol insignifiant al lui C. Ciopraga. Un interes ceva mai mare îi acordă studiului lui Basarab Nicolescu. Nicio referire la contribuțiile unor Crohmălniceanu, Teodorescu, Mincu (dincoace de prefața cu pricina), Papahagi, Manolescu și mulți alții. (M-am lăsat la urmă din modestie: am fost primul care a scris despre Ion Barbu după 1947, și anume o cronică la ediția Al.Rosetti-Liviu Călin din 1965, ca să nu mai vorbesc de o conferință din 1964, din cadrul seriei inițiate de George Bălan la Conservator.) Mai curios este că nu sunt luați în considerare nici marii critici interbelici, Lovinescu (menționat într-o ordine secundară de idei), Călinescu din Istorie, Cioculescu, Pompiliu Constantinescu sau Streinu.

O idee originală este influența lui Nietzsche asupra concepției artistice și implicit asupra poeziei și prozei lui Ion Barbu. Desigur, despre legătura dintre filosofia nietzscheeană și concepția poetului român s-a mai vorbit, începând chiar cu Vianu. Dar nimeni n-a identificat-o în toate straturile operei scriitorului, după cum nimeni nu i-a atribuit o asemenea anvergură. Alexandru Ciorănescu e și cel dintâi care are o perspectivă atât de precisă și de minuțioasă asupra culturii lui Ion Barbu, în privința temeiniciei căreia nu puțini comentatori au manifestat serioase rezerve. Competența în materie de comparatism îi permite lui Alexandru Ciorănescu să corecteze impresia acestor din urmă comentatori, chiar dacă se pare că nu i-a citit, care au constatat de obicei caracterul mozaical al motivelor poetice barbiene, împrumutate aleatoriu din surse foarte diverse. Eu însumi am crezut că așa stau lucrurile. O altă idee importantă constă în rolul teoriei și imaginației lui Poe în poezia, dar mai ales în proza lui Ion Barbu. O dovadă prețioasă ar constitui-o obscura parafrază la Prăbușirea Casei Usher, analizată extrem de minuțios, în ciuda imposibilității evidente de a o descifra sau chiar de a o citi. Ca și în cazul Nietzsche, și în cazul Poe, nu este Alexandru Ciorănescu cel dintâi care observă similitudini, dar atenția pe care le-o acordă acestora, vânate, în păduri necălcate de om, este mult mai mare decât oriunde.

Cea mai mare dificultate cu care s-au confruntat comentatorii este aceea a examinării poeziei barbiene. Și nu doar a celei considerate ermetice. Ciclul Isarlîk pune probleme doar aparent mai mici. Diferența constă în faptul că problemele ciclului care îl are protagonist pe Nastratin Hogea nu sunt atât de natură poetică, propriu vorbind, precum acelea din, să zicem, Uvedenrode, cât de natură culturală. Aceasta este, în fond, specialitatea lui Alexandru Ciorănescu. Analizele lui de poezie sunt descriptive și tematice. Noutatea și varietatea legăturilor și surselor lui sunt incomparabile. Analiza textului poetic este de obicei superficială, formală în spirit tradițional. Seamănă bine cu aceea a lui Șerban Cioculescu din cartea lui de pionierat în materie intitulată Tudor Arghezi, poet obscur? Sub acest raport, studiul lui Ciorănescu n-ar fi avut trebuință de un asemenea tratament, stadiul înțelegerii lui Barbu în 1981 nefiind acela al lui Arghezi în 1946. Dacă erau de corectat anumite lucruri în analiza poeziei lui Barbu, acestea nu erau unele banale, oarecum simpliste, cum ar fi falsa obscuritate argheziană, denunțată de Șerban Cioculescu, ci, din contra, erau unele complicate și chiar sofisticate, în privința cărora părerile comentatorilor s-au aflat adesea în dezacord.

Nu încape îndoială că factura didactică, descriptiv-tematică, a demersului critic al lui Alexandru Ciorănescu se datorează stilului său personal care s-a format intelectual sub mâna unui istoric tradiționalist precum Nicolae Iorga și a unuia din primii comparatiști europeni, francezul Paul Hazard. Dar nu se poate să nu observăm că ignorarea criticii barbiene din România deceniilor 7 și 8 ale secolului XX a contribuit în bună măsură la inadecvarea comentariului lui Ciorănescu la textul extrem de inovator al poeziei barbiene. Asta, deși monografistul îl așază pe poet pe primul loc între confrații lui români. La fel cum instrumentul aproape exclusiv cultural l-a împiedicat pe Iorga să înțeleagă poezia modernă, limitându-i accesul doar la literatura veche și îndeosebi la aceea medievală, contactul precar cu critica modernă din țară l-a împins pe Alexandru Ciorănescu spre o analiză a temelor, motivelor și simbolurilor de inspirație culturală mai degrabă decât spre o analiză strict literară, adică estetică a textului. E onest să observ și că nu numai trăitorii în afară nu erau totdeauna conectați la situația din țară, ci și că noi, cei din țară, aflam târziu sau prea puțin din ce produceau cei din afară. Iată, în ce mă privește, am citit scrierile lui Alexandru Ciorănescu în țară, în interbelic, abia când lucram la Istoria critică. De cele publicate în Franța sau în Spania, n-aveam decât o vagă cunoștință. N-am avut cunoștință nici de ediția românească a monografiei Ion Barbu din 1996. (Editorul Scrierilor despre literatura română nu precizează editura la care a apărut.) De aceea n-am citat-o în a doua ediție a Istoriei critice. Și, evident, n-am folosit-o în capitolul despre Ion Barbu (care este forma finală și definitivă a comentariului meu, la cincizeci și cinci de ani de la cea dintâi). l

___________

* Vezi date despre Alexandru Ciorănescu (1911-1999) în Dinastia Ciorăneștilor, România literară, nr. 47, 12 noiembrie 2021, p. 15.