Traduceri și traduceri

Literatura noastră a luat naștere cu ajutorul traducerilor, care s-au dovedit esențiale în etapa inaugurală a culturii. Dar ceea ce s-a petrecut la noi s-a petrecut și în majoritatea țărilor euro pene. Principial, literatura nu provine din altceva decât tot din literatură; oricare scriitor – fie el și genial – în faza începuturilor literare, urmează un model pe care de obicei nu îl ascunde, ci îl proclamă cu mândrie. Niciodată operația de traducere nu s-a dovedit mai creatoare decât în faza aurorală a literaturilor.

Dacă așa au stat lucrurile în toate literaturile europene, nu e de mirare că literatura română a luat și ea naștere pe baza unor modele traduse explicit, pentru nevoile locale. Ar fi greu să explicăm Psaltirea în versuri ori Țiganiada în absența influenței decisive a scrierii lui Kochanowski Psaltérz Dawidówy (1577) sau a epopeii La secchia rapita a lui Tassoni (1622). Dacă primele mari opere ale poeziei noastre s-au aflat sub patronajul special al unor realizări europene celebre, e de înțeles de ce o bună parte a poeziei românești de la granița secolelor XVIII-XIX a plecat de la traduceri ori prelucrări. Dincolo de proiectele transpunerii în limba română a capodoperelor poeziei universale (începând cu Heliade-Rădulescu și ajungând până la traducerile lui Coșbuc), o mare cantitate de poeți-traducători umplu secolul al XIX-lea și certifică importanța traducerilor pentru o literatură ce se năștea (dincolo de pioasele deziderate și argumente ale lui Kogălniceanu).

Indiferent dacă traducerile și prelucrările purtau semnăturile lui I. Budai-Deleanu, Iancu Văcărescu, Heliade-Rădulescu, Al. Macedonski, George Coșbuc ori ale poeților din cercul Junimii, un element comun unește aceste personalități atât de diferite: varianta românească a poeziei s-a plasat, obligatoriu, în umbra celei străine. În cea mai mare parte a cazurilor, izvorul străin nu era ocultat. Și nu era vorba de vreo modestie românească genetică, ci de conștiința dependenței directe: oricât de interesant în sine, textul românesc provenea dintr-un text străin, era legat de acesta într-un spirit de emulație.

Deodată însă regulile jocului traducerii s-au schimbat, fără preaviz. Când s-a petrecut fenomenul? Cândva, în primii ani ai secolului XX și el s-a consolidat în Interbelic, în acea scurtă perioadă de numai 25 de ani, când literatura noastră a atins o strălucire nemaiîntâlnită până atunci. Fără îndoială că traducerea marilor autori străini a continuat, fără îndoială că poezia străină de primă mână a fascinat mai departe pe poeții noștri, dar raportul dintre cele două realități s-a modificat radical. Literatura străină n-a mai condiționat literatura română, pentru că originalul (străin) și traducerea (locală) au început să se confrunte de la egal la egal. A dispărut superiori tatea unei literaturi vechi și celebre asupra celei mai noi și necunoscute. Poezia lui Baudelaire a cunoscut zeci de noi variante, multe strălucite, Rilke a ajuns o temă pentru concursuri neoficiale de traduceri, Trakl ori T. S. Eliot au tentat pe poeții cu scriitură dificilă, dar nimeni nu s-a mai simțit obligat să-i imite. Romanul proustian, citit în România, mai ales în original, devine punct de referință pentru scriitorii locali, fără însă ca reforma proustiană să fie însușită telle quelle de cineva.

Răsturnarea de perspectivă n-a fost doar reflexul evoluției naturale a literaturii noastre: ea a arătat că traducerea modernă trebuie să se realizeze între entități comparabile, între două culturi care se privesc în oglindă. La fenomenul complex și încă misterios al traducerii, fiecare dintre cele două părți ar trebui să ofere exact atât cât primește.

Dacă n-ar fi existat „paranteza neagră“ a ocupației sovietice și a instaurării în țara noastră a unui regim comunist, literatura română ar fi evoluat, în domeniul traducerilor, pe palierele fixate în Interbelic prin Ion Pillat, Lucian Blaga ori Al. Philippide: ar fi privit literatura europeană contemporană de la egal la egal, iar variantele românești ale literaturilor străine s-ar fi ghidat doar după principiul afinității profunde. Transpunerea în altă limbă exclude ideologia ori moda politică, după cum exclude și dictatul Puterii asupra literaturii.

La noi însă, după 1947, relația naturală dintre opera străină și traducerea ei s-a rupt. Traducerile masive și dezordonate din limba rusă n-au putut suplini absența relațiilor cu Occidentul.

Treptat-treptat, s-a reintrat într-o oarecare normalitate, odată cu mijlocul anilor 1960. În curând, și nu doar la noi, ci în întreaga Europă, avea să înceapă o nouă etapă în viața traducerilor, etapă pe care o trăim și astăzi și care ne-a luat pe toți pe nepregătite.