Cam de vreo trei ani încoace, reprezentările mele hipnagogice dinaintea intrării în somn, când fiecare vietate pământeană își repetă inconștient scena morții, mă familiarizează tot mai mult cu momentul marii decolări. Ideea expierii, nu ca încremenire și excludere definitivă din proiect, ci dimpotrivă, ca transformare ciclică printr-o permanentă resuscitare în spații și timpuri diferite mă obsedează. Materia nu e inertă! Ea are sistemele ei secrete, care capitulează aparent tot mai mult sub asediul ingeniozității umane, nerăbdătoare să afle ceea ce părea interzis… Dar, dictonul prevenitor se aude de dincolo de rațiune: „Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi!“. Parcă-s Savonarola! Îmi place să mă dau în stambă, dar uneori chiar îmi e frică de ce-ar putea fi dincolo. De o posibilă resuscitare ciclică în spații și timpuri diferite ca o transhumanță… deal-vale, deal-vale. Îmi vine să râd singură de mine, dacă n-aș tremura de spaimă și de exaltare în fața infinitului necunoscut care m-așteaptă. Știu că sînt ridicolă, dar îmi asum acest ridicol. Semnalele astea le primesc de cele mai multe ori bolnavii psihici, poeții, filozofii, pustnicii și călugării… poate și condamnații la moarte. De ce ar fi cei din urmă o categorie specială, când toți sîntem de la naștere condamnați la moarte? De cele mai multe ori m-apucă dimineața cu creierul continuându-și docil rondul de noapte. Pun mâna pe calorifer. Caloriferul e sloi ca mâna cu care scriu, aceeași cu care mă închin, mâna asta încrețită toată ca un burete de baie… o să intre în pământ și va dispărea treptat sub invazia viermilor… și frumoasele mele picioare nicăieri, niciodată! Nu mi-am închipuit că tragicul are doza lui de ridicol. De ce sînt atât de lucidă, atât de trează, atât de naivă ca un insomniac presocratic care punea inconștient prima piatră la fundația filozofiei. Așadar, ce caraghioasă sînt cu filozofia asta de doi bani! De ce trupul este sortit să dispară? Fiindcă el nu e decât echipamentul nostru de protecție, adaptat la condițiile Terrei. De aceea el nu ne însoțește în marile noastre călătorii prin universul nesfârșit pe care sîntem chemați să-l străbatem continuu, repetându-ne nașterile mereu în alte galaxii, schimbând mereu echipamentul de protecție. Trebuie să parcurgem un univers fără capăt și noi sîntem captivi unui spațiu și al unui timp nesfârșit. Există și un magnetism ciudat între energiile noastre care ne face să ne încrucișăm drumurile cu energii întâlnite undeva, cândva în zborurile noastre printre uriașe roșii, pitice albe, cuasari… ăsta-i visul, bomboana de pe tort! Ce curios, atunci tresărim speriați, e ca într-un mezmerism, ca într-o telepatie, parcă ne-am mai cunoscut undeva, cândva… nu am nicio îndoială că sîntem particule infinitezimale din cosmos și de aceea infiniți asemenea lui. Mărturie ne stă configurația celulei și a moleculei care reproduce identic formula universului. În centru e soarele! Faraonul Akhenaton a știut că e investit să fie primul monoteist al seminției terestre. În fiecare dimineață salut soarele ca și când i-aș saluta pe cei doi bărbați care m-au atras dintotdeauna irezistibil: faraonul Akhenaton și Paul Celan, al cărui vers mă însoțește pretutindeni „imens venea un soare înot!“. În jurul soarelui, al nucleului se învârt protonii, electronii, neutronii și nenumărate particule mici ale căror nume le-am uitat! Felul în care eu îmi reprezint existența noastră ca pe o călătorie infinită în nemărginirea cosmosului nu are nimic în comun cu teoria reîncarnării, cu romanticul „l’éternel retour“ – ori cu teoria lui Aristofan din simpozionul lui Platon care mi-a legănat adolescența cu promisiunea jumătății predestinate.
Iată că de câțiva ani buni, mai ales de când conviețuim cu Covid-ul, mă bântuie în fiecare noapte împingându-mi somnul dincolo de orele dimineții cu speranțele și spaimele care le potențează, acum când morțile sînt mult mai numeroase decât nașterile și eu duc deja în spate 90 de ani extrem de frumoși, de aceea am amuțit când într-o sală mare, la o întâlnire cu public mult, un tânăr s-a ridicat în picioare și adresându-se sălii, a întrebat: „nu înțeleg cum de nu-i place Norei Iuga urâtul?!“. Am rămas fără grai. Binele și răul, frumosul și urâtul sînt noțiuni atât de relative care-și schimbă total imprevizibil locurile între ele, încât nu putem să știm niciodată de ce toate întâmplările vieții noastre, care la momentul producerii lor, ni s-au părut greu de traversat, iată acum, după ce le-am lăsat în urmă, sînt atât de frumoase… poate de aceea, tot ce-mi închipui într-o noapte paradisiacă, curios, cum îmi vin mie la ore mici cuvinte mari… ce spuneam? A, da! ziua mă poate arunca în cel mai cumplit infern, mai ales când poștașul, care-mi aduce corespondența, nu poartă mască și eu nu m-am vaccinat încă!
Așa mergem înainte… fiecare pas cunoaște doi timpi, unul ridicat, celălalt coborît. La fel și sublim-ridicola mea teorie a călătoriei în cer „dar poate acolo să fie castele“, sfîrșește mereu cu groapa care te înghite, cu pămîntul care te acoperă, ori cu un pumn de cenușă spulberată de vînt… mă închin și spun: „lasă-mi, Doamne, pomii verzi!“, versul Anei Blandiana, sper să mă facă să adorm!
14 octombrie 2021