Alexandru N. Stermin este cadru didactic la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș-Bolyai“, absolvent al unui masterat în filozofie și al unui program de formare în psihoterapie pozitivă. De asemenea, el a explorat Siberia și jungla Americii de Sud. Sub pretextul unui jurnal dedicat unei expediții de șase zile în jungla amazoniană, noua sa carte, Călătorie în jurul omului (Humanitas, 2021), dezbate probleme contemporane, aflate la conjuncția dintre biologie, neuroștiințe, filozofie și psihologie. Volumul lui Stermin poate fi citit ca un manual inteligent de popularizare a științei. Aflăm date interesante despre evoluția speciilor, continuitatea selecției naturale, fiziologia comportamentului religios, fundamentele evolutive ale eticii, biochimia iubirii ș.a. Mi s-au părut incitante rândurile despre oxitocină ca liant al interacțiunii sociale și ca declanșator al cascadei hormonale a fericirii.
Dar Călătoria biologului clujean poate fi citită și psihologic. Care e resortul călătorie în junglă? De unde fascinația pentru Urwald, pădurea originară? „Dacă filozofia a schițat ideea unei căderi dintr-o altă lume, concept regăsit și în credințele ce stau la baza religiilor formulate de specia noastră, știința argumentează, cu dovezi științifice, un asemenea spațiu – jungla. Un spațiu primordial în care ne-am format și din care am plecat să cucerim lumea“ (p. 18). Din perspectiva mea, Stermin a pornit în călătoria inițiatică la capătul lumii în căutarea arhetipului jungian al Sinelui, dorind să examineze punctul în care Eul s-a desprins din oceanul Sinelui. În prima noapte din junglă, exploratorul are revelația acută a mortalității sale: „[…] sunt un om care a avut de-a face cu natura și căruia foarte rar i-a fost frică de ea. Acum însă mă temeam, mai mult ca niciodată chiar, însă era o frică ciudată, o trăiam la maximum. Dar ceea ce simțeam era doar frică pură, nu eram și îngrozit. Am încercat să mă liniștesc și să mă gândesc rațional la cauza fricii mele, o cauză pe care nu reușeam să o identific concret.// Îmi era teamă de întunericul adânc, de sunetele acelea pe care nu le mai auzisem niciodată, și apoi mi-am dat seama că-mi era frică de moarte“ (pp. 20-21). Conform psihoterapiei existențialiste (Yalom), anxietatea de moarte corespunde cuantumului de viață netrăită. În consecință, Stermin își propune să exploreze (și) viața și să se bucure de experiența aproape sacră a existenței.
Dar dacă citim filozofic falsul jurnal, ce descoperim? Că Alexandru N. Stermin caută, din punct de vedere fenomenologic, esența existenței. Simplu spus, discursul său devine o adevărată filozofie a viului (bíos), un elogiu al diverselor personificări și particularizări ale zeiței Geea. Localizând în junglă papagalii Ara, autorul remarcă cu fascinație și entuziasm: „Vedeai în ei viul, trecutul evoluției lor, parcă acolo, în junglă, dinozaurii mai sălășluiau încă în păsări. I-am privit ore întregi, până când a trebuit să plecăm, căci se lăsa întunericul“ (p. 24). Citim și reflecțiile inspirate din filozofia eco: „Rămâne […] să încercăm să conștientizăm că aceeași energie vie care circulă prin noi există în toate bacteriile, plantele, gândacii și celelalte organisme din jurul nostru, e practic aceeași viață“ (p. 62). Or, „Poate că o să vină o vreme când specia noastră n-o să mai fie pe Pământ și în Univers, dar viața din noi și din toate o să continue să existe cât va exista Universul. Când noi o să încetăm să mai fim, viața asta, care a trecut și prin noi, o să meargă înainte“. (p. 65). Iar acest fel de a vedea lumea trebuie să ne responsabilizeze etic și să ne orienteze spre acțiuni imediate, altfel, parafrazând raționamentul lui Huxley, húbris ne va conduce la némesis. „Avem impresia că am devenit independenți de natură, că resursele noastre nu mai vin de acolo. Acest gând ne gâdilă egoul și ne face să credem că suntem superiori naturii. Apa o luăm de la robinet; hrana, de pe rafturile supermarketurilor; lumina, din rețeaua de energie electrică […] Însă, dacă am ieși o clipă din bula existenței noastre, am vedea că apa de la robinet vine din izvoare, că hrana de pe rafturi crește pe sol, că energia electrică vine din șuvoaiele de apă, adierile de vânt ori razele de soare […] și că sănătatea noastră, oricât de mult am îmbunătăți-o, se supune încă selecției naturale, care a făcut posibilă evoluția unor patogeni ce produc și azi boli incurabile“ (pp. 48-9).
Călătoria lui Stermin este, de fapt, un manual de self-help prin care ne putem redescoperi ca specie vie, inteligentă și emoțională, care trebuie, însă, să se trezească și să lupte feroce cu amenințarea spectrului extincției. Or, pentru aceasta antrenamentul simțurilor e primul comandament: „Am terminat călătoria descoperind că viața este ca un fruct exotic și că există patru căi prin care o putem cunoaște, folosind cele patru aspecte ale ființei noastre, ce se amestecă în noi ca într-un tablou sfumato: cel biologic, cultural, emoțional și existențial. Am priceput că dacă vreau să mă bucur de experiența vieții trebuie să-mi antrenez aceste simțuri“ (p. 176).