Un posac încins de viciu și miracol, mizantrop paradoxal, cu drag de lume și urând-o pătimaș, arțăgos în idei și nevrednicit să-și manifeste credința, Dan Stanca scrie ca și cum ar vrea să ardă încet, la flacără măruntă, în care-și prinde, cu mirare masochistă, fluturii-obsesii. Adeseori, focul e albastru, iar dacă nu-l găsește, numaidecât un personaj istoric prinde viață. Dar nu oricum, ci la marginea dintre apariție și făptură, într-atât de ambigui devin eroii lui în contextul actualității. Se întâmplă astfel cu povestea Anulei Dumitrache, o femeie fatală cu un copil muribund: ei îi comandă în vis un colos, „un uriaș”, să se jertfească erotic poetului Horia Firică, de care este dezgustată. La rândul lui, Firică – ce împrumută datele autorului, laolaltă cu volumul de poeme Pahartrup – se crede reîncarnarea psihologului român care a făcut o scurtă carieră franceză – Nicolae Vaschide, apropiat al Annei de Noailles (Brâncoveanu); altă variantă androginică ar fi Horia Uță și Claudia Stoian, rescriind demonstrativ pe Orfeu – Euridice, însă profesorul de filosofie va fi dublat de Mugurel Crintoiu, alter ego, stafie sau eul său întors din moarte, iar din istorie, Uță se identifică cu partizanul anticomunist cu același nume; în fine, la un etaj extrem-contemporan, folcloristul Coriolan Gibescu își regăsește pasiunea alături de prostituata Virgilia Roibu, deținătoarea unei mitologii de familie plămădită sau nu din mintea ei schizofrenică. Aflate sub vraja cifrei trei în diverse combinații, cuplurile trăiesc același suspans existențial. Neurologul Valentin Bibescu (și el, ca toți ceilalți, cu posibile înrudiri celebre) va fi un fel de onirolog metafizician neimplicat. Convenția spune că n-am fi liberi, câtă vreme visele nu ne aparțin, iar indestructibilul arhetip se continuă în cupluri ce reiau legea celui posedat sau visat și a celui ce visează, ca jumătățile unei inimi în același timp carnală și întoarsă spre cer. Problema aparține lumii, devenită „un bordel”, așa încât, între moralitate și declasare, frontierele dispar.
O parabolă labirintică elaborează Dan Stanca pornind de la eminescianul „vis al morții eterne e viața lumii întregi”. Fără să lege sensul de Schopenhauer, ci trecându-l cu precizie esoterică prin destine istorice mai puțin cunoscute, prin mitologii și revelații care răspund, aparent trunchiat, la altă întrebare: când ne pierdem concretețea? Firește că nu e prima dată când scriitorul problematizează cu un roman în jurul interogației. Într-o formă sau alta, toate cărțile lui Dan Stanca ilustrează calea spre asceză. Drumul spre focul interior, despre care dau seama hindușii și cabaliștii, presupune eliminarea zidurilor ce blochează devenirea. Numai că suflul care preceda arderea capătă la Dan Stanca chipurile distorsiunilor istorice. În Despre iluzie și iubire, zidurile se înalță în vis pentru cei care îndrăznesc să depășească pragul dintre lumi. Mai întâi, cuvintele din acest fals titlu eseistic derutează cititorul; pentru că, zice un personaj: ce e iubirea fără iluzie? La fel cum, altădată, Dochia lui Vintilă Horia bulversa pe Ovidiu cu altă replică: ce e iubirea fără moarte? Probabil că titlul adecvat ar fi fost „Zeul necunoscut” sau „Îngerul fără chip”, deoarece adevărata preocupare întinde suspansul spre cine ne visează. Demon, daimon, zeu sau înger? Ipostazele romanului, adeseori alunecând pe fundal eliadesc, prezintă cupluri aflate în epoci diferite, respirând același mister în vortexul dezmărginirilor eminesciene, din care numai moartea poate să le răspundă.
Despre iluzie și iubire este un roman despre înlănțuirea ritualică dintre eros și eroism, dintre revelația că un maestru providențial – un upaguru, aș zice – creează suprapuneri insuportabile în destine. Doctrina nu crește în protagoniști înainte de a-i epuiza, țintuindu-i între două responsabilități, două focuri, două asceze sau două personalități, căci structura lor depășește ezitarea și se confundă cu starea de luciferism – prin care pricep chipul autorității onirice. Dar numai când ajung la pragul duhului, când trecerea e cu adevărat complicată. Anula este martora acelor momente când zidul (Marele Zid, la hinduși) separă cosmosul de tenebre – în roman, visul sancționează lumile. Mai multe intrigi acționează înspre realitățile tainice, până în straturile ei psiho-erotice. Lumea romanelor lui Dan Stanca este dislocată de erotomani hierofanici care periclitează echilibrul a ceea ce numim convențional viață-destin-realitate. Astfel că uriașul din vis ar fi cel care, sacrificat la începutul lumii, a permis astfel nașterea universului. El ar fi hierofantul din romanele lui Stanca, maestrul misterelor, la care au acces numai inițiații și nebunii, cei înzestrați cu sensibilități maladive, ființe torturate, gata să fie strivite între lumi, dar intuind în dematerializare șansa supremă.
O parabolă hierofanică din care viața-ca-vis capătă suprasensuri molipsitoare.