Dincolo de contextualizările și interferențele cu filosofia politică a trecutului, marele merit al cărții lui Andrei Vieru este că pune sub semnul întrebării – într-o manieră deductivă, având la bază sistemele logicii modale – ceea ce, în genere, ne-am obișnuit a defini ca fiind „evidențe“. Niște „evidențe“ pe care, din inerții preluate ad litteram, suntem tentați fie să le eludăm (eventual considerân- du-le un tabu), fie să operăm cu ele într-o formulă eronată. Rezultatul: ceea ce am numi la prima vedere paradox (sau necongruență terminologică, una ce frapează încă din alăturarea titlului și al subtitlului) devine o uluitoare demonstrație logică. Una dintre aceste „evidențe“ este chiar conceptul de libertate, pe care autorul îl consideră corelat – în domeniul politicului – cu ceea ce este permis și facultativ, dar nu este nici interzis și nici obligatoriu. Altfel spus, libertatea este o frontieră (limită, hotar, graniță conceptuală) ce desparte necesarul de imposibil și obligatoriul de interzis. În funcție de raportarea la adevăr, domeniul libertății ține strict de zona posibilului și a contingentului, iar în raport cu relațiile logice dintre modalități, libertatea ține strict de permis și facultativ. Prin urmare, la rândul său, liberul arbitru reprezintă suma comportamentelor posibile și necesare.
Odată definită această „evidență“ a libertății ca fiind o frontieră, Andrei Vieru corelează libertatea (și, implicit, absența sau prezența ei) cu sistemele politice. Analiza sa pune accentul pe totalitarism – care, afirmă autorul, cultivă iluziile – considerând că în acest caz adevărul afirmat de această ideologie este situat sub semnul necesarului și obligatoriului și pe democrație – care cultivă speranțele – și care favorizează posibilul și permisul. Prin urmare, relația care se stabilește între proiectul totalitarismului și cel al democrației este una de contradicție unilaterală, întrucât orice iluzie este o speranță, însă, în niciun caz orice speranță este și o iluzie.
Interesantă este și analiza sa care contrapune totalitarismul nu democrației, așa cum ne-am obișnuit să operăm (o altă „evidență“ pusă sub semnul întrebării), ci anomiei. Demonstrația sa are la bază ideea conform căreia anomia – un regim politic în care fiecare este pe cont propriu și în care nimeni, de facto, nu deține puterea – se circumscrie zonei imposibilului și interzisului. La rândul său, totalitarismul – o structură de putere în care toți optează de a gândi ca toată lumea – este inserat zonei necesarului și obligatoriului. Regimul politic oligarhic – în care puterea aparține celor puțini – ține de facultativ și contingent, iar democrația – puterea celor mulți exercitată în numele majorității – mută accentul pe posibil și permis. În raport cu aceste atitudini față de adevăr, reiese, în mod deductiv, că anomia se opune de fapt totalitarismului, iar oligarhia (autocrația) este opusă democrației. Relația dintre totalitarism și democrație este una nu de opoziție, ci de dualitate. În totalitarism, individul ascultă de colectivitate, în timp ce în democrație, discursul puterii pornește de la individ către colectiv. În gândirea totalitară – pe care autorul, față de alți gânditori politici, o consideră incoerentă – mijloacele prescrise sunt considerate drept scopuri în sine, iar deschiderea frontierelor nu este de fapt decât reprezentarea spațială a necesarului și obligatoriului. O „societate deschisă“ este, prin urmare, una totalitară.
Sunt multe alte „evidențe“ care sunt analizate în acest volum, unul care, cu siguranță, va deveni reper – amintim, pe scurt, criza conceptuală cu care se confruntă în momentul de față Europa (care, într-o stare oedipiană, nu mai are un proiect comun, ci o multitudine de proiecte incompatibile care se exclud reciproc), chestiunea „idioților utili“ (adepții ideologiei „No Borders“, rezultați în urma procesului de setare a gândirii și care, în fond, reprezintă piatra de temelie o oricărei societăți totalitare) și, firește, conceptul de corectitudine politică (care reprezintă ștergerea programatică a granițelor dintre noțiuni și ai cărei adepți nu mai percep legăturile cauzale, ci fac doar asocieri fără criterii).