Poezia română contemporană – o panoramă critică

Cu seriozitatea-i cunoscută, Daniel Cristea-Enache publică, la doi ani după un prim volum masiv al seriei Linia de contur, consacrat prozei contemporane, un al doilea tom, dedicat poeziei.Nu mai e demult un secret că autorul – în momentul de față, cronicarul cel mai constant al literaturii actuale – este, înainte de toate, un practician al criticii, care pune pe primul plan al interesului său de cercetare receptarea rapidă, fără ezitări, a noutății literare. Chiar și incursiunile sale monografice – vizând operele lui Ion D. Sîrbu, respectiv, Nichita Stănescu – au privit tot scriitori din perioada contemporană. Celelalte cărți ale sale de critică se bazează, totuși, pe cronicile literare pe care le-a scris de-a lungul timpului și care, adunate între coperte de carte, constituie, totodată, și un pariu cu timpul.

Ceea ce se știa, poate, mai puțin despre critica sa și despre concepția din spatele ei (întrucât Daniel Cristea-Enache nu se risipește în serbede „cercetări academice“ sau în inutile texte „teoretice“), devine vizibil, chiar evident, din momentul în care acest al doilea volum din Linia de contur vine să se adauge primului și, împreună, să dezvăluie „structura de rezistență“ a întregului proiect.

Prima observație care se cere formulată este una de bun-simț: literatura română de azi are în Daniel Cristea-Enache un critic devotat, vorace, pasionat de cartea nou-apărută și mereu disponibil să-și pună la încercare capacitatea de receptare. Simpla parcurgere a sumarului acestui al doilea volum al sintezei sale relevă impresionanta capacitate de cuprindere a criticului. Toți poeții români care contează astăzi, de la clasicii George Bacovia, Tudor Arghezi și Geo Bogza la marii șaizeciști Marin Sorescu, Ioan Alexandru și Ileana Mălăncioiu, sau de la „echinoxiștii“ Adrian Popescu, Dinu Flămând și Ion Mircea la optzeciștii Gabriel Chifu, Eugen Suciu, Liviu Ioan Stoiciu ori Alexandru Mușina, ca și un larg contingent de autori afirmați după 1989, sunt analizați și comentați în cartea de față. Unii, chiar de mai multe ori, semn că Daniel Cristea-Enache practică, în critica sa de întâmpinare, și exercițiul aprofundării (sau, de ce nu?, al verificării) judecății de valoare. Poeți ca Ana Blandiana, Ovidiu Genaru, Nicolae Prelipceanu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, sau Ioan Es. Pop, ba chiar și autori mai tineri, ca Dan Sociu, Vlad Moldovan sau Andrei Dósa, sunt comentați in extenso de către Daniel Cristea-Enache.

Există, cu alte cuvinte, o dimensiune istorică intrinsecă în critica sa, chiar dacă ea nu se manifestă sub forma unei teorii a criticii și istoriei literare (fie și in nuce), ori sub cea a unei istorii contemporane de tip lovinescian, în care autorii să fie grupați pe formule.

Iar comentariul extensiv, de care vorbeam, este unul necomplezent. Daniel Cristea-Enache nu este un critic „de casă“, care să îi „servească“ pe poeții preferați sau să își cultive plezirist, sub camuflajul comentariului critic, propriul crez în materie de poezie. Nu toți poeții incluși în sinteza sa sunt comentați favorabil (citiți, de pildă, textele dedicate volumului Jos realitatea!, de Florin Iaru, Femeile din secolul trecut, de Mircea Dinescu, sau Psalmi, de Radu Vancu). Aspect încă și mai semnificativ, în cazul autorilor care beneficiază de mai multe texte critice în Linia de contur, II, judecata de valoare nu este nediferențiată, ceea ce, iarăși, îl desparte pe Daniel Cristea-Enache de cohorta de comentatori de cărți din presa noastră literară. Care, dacă au lăudat un volum bun al unui scriitor (în special dintre cei… „cu cotă“), se simt moralmente obligați să îl laude și pe cel, eventual, mai slab.

E, astfel, o dovadă de tărie de caracter și de lovinesciană „aplecare în fața evidenței“ să poți furniza o judecată de valoare rezervată, cu multe obiecții elegant împachetate, dar cât se poate de transparente, la volumul Intimitate, de Angela Marinescu (volum semnat Angela Marcovici), după ce ai comentat favorabil alte trei culegeri ale acestei mari poete contemporane. La scară estetică mai mică, aceeași onestitate a judecății de valoare poate fi întâlnită și în cele două texte care comentează poezia lui Marius Ianuș. Primul, pe marginea volumului Refuz fularul alb, e mai degrabă apreciativ, nu fără unele obiecții justificate, și ține cont de promisiunea literară pe care o reprezenta (încă) talentul autorului. Cel de-al doilea, prilejuit de volumul următor, Jos masca, Marius Ianuș!, e necruțător cu descompunerea estetică (și morală, adaug eu) a fostului poet, din care azi nu a mai rămas decât, vorba lui Nicolae Manolescu, un publicist virtual grobian și incoerent.

Al doilea element definitoriu al criticii lui Daniel Cristea-Enache, pe care Linia de contur, II îl face imediat vizibil, este siguranța criteriilor. Încă de la selecția poeților din epoci anterioare pe care criticul îi consideră viabili astăzi – George Bacovia, Tudor Arghezi, Geo Bogza, A. E. Baconsky, Florin Mugur, Ion Horea –, e limpede că avem de-a face cu o înțelegere largă și corectă a noțiunii de „literatură contemporană“. Care nu se referă numai la noi și la colegii noștri de generație, nu are legătură cu etatea scriitorului și, cu atât mai puțin, nu are o condiționare de gen. Contemporaneitatea sau, dimpotrivă, vetustețea unui text, a unei formule poetice personale nu țin de momentul elaborării.

Rezultatul acestei înțelegeri a criteriului valabilității estetice în timp este distribuția generațională echilibrată. Textele din volum sunt grupate în ordinea cronologică a debutului poetului analizat, nu în cea a apariției lor în revistă (de altfel, criticul nu a publicat aici toate cronicile despre poeți pe care le-a scris și a revizuit stilistic întregul). După un scurt „preambul“ menit să semnaleze tocmai prospețimea unor opere poetice cum sunt cea bacoviană și cea argheziană, nucleul central al sintezei lui Daniel Cristea-Enache este ocupat, firesc, de poeții șaizeciști și optzeciști, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață și participă activ la „competiția“ de pe piața valorilor literare. Finalul cărții aparține poeților afirmați după 1989, cu o atenție aparte (cel puțin în raport cu alte sinteze, mai severe la acest capitol) pentru cei care debutează în jurul anului 2000. Limpezimea criteriului estetic care guvernează critica lui Daniel Cristea-Enache este evidentă, chiar dacă și autorul Liniei de contur are, ca noi toți, mici generozități critice. Adică texte frumoase despre buni poeți de mâna a doua, de la Octavian Soviany la Mariana Codruț: comentariul, în aceste cazuri, nu este, totuși, indecent și nu se transformă, ca la alți cronicari, într-un serviciu de presă.

Închei spunând că lectura volumului ca întreg – după ce citisem în revistă marea majoritate a textelor care îl alcătuiesc – mi-a mai confirmat ceva. Și anume, talentul de prozator al lui Daniel Cristea-Enache, pe care îl credeam rezervat numai publicisticii sale. Linia de contur atestă că autorul e un critic înzestrat cu arta de a-și pune gândul în pagină, de a-și „orchestra“ precis demonstrația critică, al cărui discurs este plăcut de urmărit în sine. Dacă ar fi să forțez o analogie cu proza de ficțiune, aș spune că avem în Daniel Cristea-Enache un masiv realist, pentru care comentarea literaturii înseamnă coerența și verosimilitatea „epicului“, claritatea creionării „personajelor“ și un control lucid asupra discursului propriu-zis. Folosul lecturii acestei sinteze, indispensabilă pentru oricine pretinde să se ocupe de literatura epocii noastre, este astfel dublat de plăcerea lecturii. O plăcere tot mai rar întâlnită în critica noastră recentă, din păcate, și care nu derivă din stil (autorul e un scriitor auster, cu un umor discret, mai degrabă), ci din credibilitatea demonstrației critice, din siguranța criteriilor și din cordialitatea tonului.

De prisos să adaug că, fără introduceri teoretice și fără o structură tipologică, Linia de contur, în cele două volume apărute până acum, este în realitate una dintre cele mai solide și mai credibile „istorii“ ale literaturii noastre contemporane, scrisă de cel mai sistematic cronicar al ei din ultimele două decenii.