Lui Daniel Cristea-Enache îi place să comenteze îndeosebi antologiile bine întocmite, structurate coerent și centripet, grație cărora să fie reunite texte rezistente la patina vremii atât prin valoarea în sine a poeziei, cât și prin omogenitatea tematică căpătată de-a lungul timpului. În analiza sistemului de semne și a formelor de expresie ale unui poet, criticul este atent la „linia de contur“ a portretului, schițat din versuri ce reprezintă variante și variațiuni ale unui discurs poetic identitar. Aceasta este o primă impresie de ansamblu pe care mi-am format-o după citirea amplului volum Linia de contur, II. Cronici literare (Ed. Spandugino, 2021), care cuprinde texte afectate poeziei noastre postbelice.
Afirm aceasta deoarece observ preferința lui Daniel Cristea-Enache de a comenta cărțile poeților care nu creează în cadrul circumstanțial, ci în durată lungă, prin revenirea asupra versurilor deja apărute, unele dintre ele fiind revizuite, altele, rescrise, în vederea conferirii unei „actualizări“ expresive. Este motivul pentru care este apreciat un poet precum Ovidiu Genaru: „Atâtea versuri apar și se pot citi zilnic pe internet și atâția autori, cu și fără ghilimele, se manifestă energic și abundent în prezent, încât antologia hiper-lucrată a poetului de la Bacău pare un obiect estetic al altor vremi. […] Genaru nu are apetență pentru obscuritatea poeziei, nici pentru bolboroselile lirice din care destui autori ai generației sale au scos poeme puternice“ (pp. 137-139).
Daniel Cristea-Enache este atent la măsura în care versurile nou apărute sunt comparabile valoric cu acelea care l-au consacrat pe poetul respectiv, iar diagnosticul nu este dat cu amabilitate sau în amintirea trecutului, în cazul acelora care trăiesc exclusiv din receptarea de care s-au bucurat cândva. Sunt apreciați poeții care nu cad în (auto)pastișă și încearcă să parcurgă noi experiențe poetice. Uneori, criticul se arată interesat mai mult de un criteriu tipologic decât de situarea axiologică, dacă observă că poetul respectiv scrie un alt tip de poezie de la o etapă creatoare la alta, atenția fiind concentrată pe sesizarea deosebirilor, cu marcarea etapelor parcurse.
Dar istoricul literar semnalează, acolo unde se impune, prin ce anume influențează un poet discursurile dintr-un alt context istoric și dintr-un alt regim politic, dintr-o epocă (precum a noastră) îndepărtată deopotrivă de aceea a interzicerii și a marginalizării și de aceea a recuperării din solidaritate intelectuală. Nu este mai puțin adevărat că un poet nu trebuie să fie în mod obligatoriu în acord sau în dezacord explicit cu epoca lui, să o ilustreze ori să reacționeze la contextul ei. Analizând aparițiile editoriale ale lui Marian Drăghici, comentatorul critic observă o astfel de separare a planurilor, biografia fiind inevitabil racordată la o anumită perioadă istorică, iar poezia face abstracție de ea, urmându-și propria devenire. Mai mult, Daniel Cristea-Enache dă și peste situații în care se întâmplă ca versurile să fie scrise cu distanță nu numai față de colegii lui de generație, ci și față de sine însuși, ca subiect liric, ajungând nici să nu se repete, nici să nu se continue. Totodată, nu se uită în apreciere ce datorează un poet generației, dar și ce îi datorează generația lui.
Linia de contur generaționist comportă anumite riscuri ce țin deopotrivă de stabilirea locului sau a rolului jucat în interiorul grupului și de analiza propriu-zisă a volumelor publicate. Criticul știe că poezia nu se ivește cenaclier, ci numai pe cont propriu, dar este conștient de faptul că, în ciuda diferențelor firești existente între formulele distincte ale colegilor dintr-o generație, un același (nou) sunet poetic se regăsește în vocile reprezentative. De aceea mă bucur că Daniel Cristea-Enache crede în decupajul generaționist și promoțional. El simte că numai așa procedând poate să facă raportarea unuia sau a altuia dintre poeți la generația aparținătoare, din moment ce o nouă generație, pentru a se impune la bursa valorilor literare, trebuie să se dezică de aceea anterioară. Odată această delimitare făcută, istoricul literar este interesat să afle dacă noutatea adusă de un poet coincide cu aceea a comilitonilor. Dacă nu sunt suprapuneri, atunci este foarte bine, deoarece înseamnă că o individualitate creatoare își recunoaște afinități și că refuză ceea ce generația adoptă, ori acceptă ceea ce acesteia îi repugnă de la alte generații.
În asemenea caz, se creează o falie nu numai pe axa diacroniei, față de modelul poetic anterior, ci și în sincronie, în unitatea în varietate a concernului de voci ale colegilor de generație. Doar dintr-o atare perspectivă critică adoptată se poate observa că o antologie precum Ploaia trivalentă, a lui Gabriel Chifu, este a unui pre-optzecist care își caută, pe cont propriu, repere culturale și existențiale convertite în discurs poetic. Și Aurel Dumitrașcu se află, în opinia criticului, la întretăierea a două generații în succesiune, pe baza unor afinități (s)elective prin intermediul cărora el rezonează cu experiențele poetice ale unor afini.
Confruntat cu astfel de situații benefice pentru istoria poeziei postbelice, lui Daniel Cristea-Enache i se pare mai importantă, în aprecierea pe care o emite, conștiința poetică în devenire și autoevaluare, care tatonează mereu noi teritorii de experiență și expresie, decât talentul ca atare. Conform aceleiași consecvențe critice, cronicarului de la România literară îi place maturitatea, dovedită încă de la debut, a unui poet care este de situat chiar între promoțiile anilor ’60 și ’70: „Prelipceanu e un poet «bătrân» de tânăr, deopotrivă prin problematica majoră devenită tematică și prin evitarea exceselor liricoide care umplu de obicei poezia tinerilor de coșurile vârstei“ (p. 174).
Demersurile devin cu atât mai credibile, cu cât Daniel Cristea-Enache nu profesează partizanatul generaționist, iar aceasta se observă din comentarea creației poeților din toate promoțiile postbelice. Îl simt însă mai dedat analizei promoțiilor trecute decât a acelora postdecembriste, despre care nu are o părere bună, dar nici un îndestulător material de studiu. Fără a limita constantele creației unui poet la vârsta lui biologică și la promoția din care face parte, autorul Liniei de contur, II este unul dintre puținii critici contemporani care, spre lauda lui, se apleacă asupra poeziei scrise de șaizeciști și de șaptezeciști. Desigur că el nu poate să rămână indiferent nici la revenirea în arena creativității a optzeciștilor, deși nu cu vechiul spirit generaționist, ci ca sumă de individualități din aceeași serie biologică.
Din multitudinea autorilor care se grăbesc să apară editorial, dacă un poet se bucură de o receptare critică foarte bună sau de succes la public, cronicarul nu se teme că nu ar avea încă timp să analizeze situația: „[…] așa cum soarele răsare și apune în fiecare zi, primăvara se preface în vară și vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat să scriu despre lirica sa“ (p. 561). Fără nicio tonalitate sărbătorească sau idilică în discursul critic adoptat, Daniel Cristea-Enache divulgă adevăratul chip al unei cărți, dacă este mascat de succesul de public. Nu întâmplător uzitez de cuvântul „mascat“, deoarece apariția antologiei O sută și una de poezii de Gabriela Melinescu îi prilejuiește criticului o reflecție din cadrul căreia numai mascații lipsesc: „Situația îmi amintește de ceea ce se întâmplă în perioada Sărbătorilor de iarnă, când în orașele noastre se aud atât de tare petardele, pocnitorile și alte surse de zgomot «sărbătoresc», încât semnificația Crăciunului familial și comunitar abia se mai distinge. În mod analog, atâtea «evenimente» așa-zis «literare» pocnesc, în toate sezoanele, în spațiul nostru cultural, încât o asemenea antologie riscă să treacă neobservată“ (p. 130).
Pe de o parte, Daniel Cristea-Enache sancționează astfel intențiile nejustificate ale unor poeți de a purta însemnele exterioare, editoriale, ale scrisului, pe de altă parte, el știe că semnul distinctiv al poeziei durabile este acela de a nu fi primită cu aclamații și ovații publice. În această ultimă situație, este ilustrativă analiza cazului reprezentat de Grigore Vieru: „Vieru ratează sistematic poezia, în producția serializată de texte pe placul marelui public. Căzut în golul dintre criticii snobi, care îl disprețuiesc fără să-l fi citit, și publicul larg, care-l iubește înlăcrimat pentru cea mai perisabilă parte a creației lui, Grigore Vieru e un poet ce trebuie redescoperit“ (p. 237). Daniel Cristea-Enache îl redescoperă și realizează, în opinia mea, unul dintre cele mai echilibrate studii de până acum asupra poetului. Universitarul bucureștean dovedește faptul că Grigore Vieru – un poet valoros și complex, distinct și prin expresie, și prin imaginarul poetic – nu poate fi circumscris altui spațiu decât celui al propriilor obsesii și tonalități, oricât de comodă ar fi introducerea sa simplificatoare într-o categorie geografică precum aceea a poeziei basarabene, despre care se spune că ar fi exclusiv angajată.
Undeva, în cuprinsul importantului volum Linia de contur, II. Cronici literare, am găsit expunerea unei metodologii pe care autorul a aplicat-o, aproape fără excepție, poeților aflați la cuprins: „Dacă publicul larg are dreptul de a iubi un scriitor fără a-i înțelege mecanismele de proiecție lirică și tehnicile de compoziție, criticul profesionist ar trebui să pornească de la acestea pentru a profila specificitatea autorului și, apoi, statura sa valorică. Urmează înscrierea lui într-o filiație literară, re-plasarea într-un context cultural și istoric, cântărirea influențelor care l-au format și estimarea influenței pe care, la rândul lui, o va avea asupra generațiilor ulterioare“ (pp. 210-211). Sunt principii care stau la baza întocmirii unei istorii a literaturii. Au deplină acoperire faptică și frazele din nota autorului, de la începutul volumului: „A fi cronicar literar este o mare responsabilitate, dar, în ce mă privește, nu a fost nicio dată o «caznă». E vorba, mai degrabă, despre o vocație re-exercitată săptămână de săptămână, carte după carte, autor cu autor. Sumarul acestui volum cu poeți o arată“ (p. 16). Este un sumar care poate intra negreșit într-o viitoare istorie a poeziei postbelice, la care criticul de la România literară lucrează săptămână de săptămână. Are toate calitățile necesare pentru a o alcătui cu succes.