Poem de Traian Ștef

stări

Ce era să fac
Așteptam să treacă timpul
Și timpul trecea
Ca lumina lumânării
Înconjurând de trei ori biserica
Mă simt în mai multe locuri
Trăiesc mai multe stări
Aproape concomitent
Simt neputința
De a face eu însumi toate lucrurile acestea
De parcă ar fi de datoria mea
Să ridic mâinile
Să le arăt gata-făcute
Foarte adesea mi se întâmplă
Să greșesc spațierile
Și cuvintele se lungesc
Ca o mână spre coșul cu pâine
Se înțelege că sunt singur la masă
Prietenii
Și-au luat precauțiile de rigoare
Și s-au furișat afară
Să întinerească
Sunt singur și vorbesc cu fiica
Dintr-o țară care numai nouă ni se pare străină
Atunci când ai fost acasă
Ai visat că va fi bine
Mult soare multă căldură
Și n-o să mai pleci
Dar n-a fost așa
Și ai plecat
Pentru că aici nu te mai ținea decât
Lacrima
Pentru că țara ta îți arăta mereu acest drum
Să nu te uiți înapoi
Îți vom face noi multe vizite
Indiferent de vreme și epidemii
Și va fi foarte bine
Dar nu în țara noastră
Pe care conducătorii o urâțesc mai rău
Decât muma pădurii cheală
Sunt destul de resemnat
Dar puțin nervos
Pentru că lucrurile nu merg
Cum cred eu că ar fi bine
Mulți mint
Mulți se laudă
Mulți au doar veleități
Îi apreciez pe oamenii
Care mărturisesc că le e frică de moarte
Dintre multele stări pe care le trăiesc
Niciuna nu e de grație
Asta n-ar fi o problemă
Pentru că rămâne loc pentru mai bine
Îmi spun
Mulți oameni știu că te găsesc acolo unde ești
Ei sunt acei prieteni care-ți pun întrebări
Și doresc să le dai răspunsul bun
Pe care-l așteaptă cu plăcere
Numai întrebările mele pentru mine
Nu găsesc un răspuns mulțumitor
Asta pentru că n-am apucat să dorm o noapte
Sub cerul liber în vara asta
Și va trebui să fac acest exercițiu
Pe zăpada contemporană
Dacă va mai cădea în timpul vieții noastre
Vreuna
Nu tot aia din alți ani și din alte cărți