Noutăți editoriale
Mihai Zamfir publică, la Editura Polirom, ediția a II-a, revăzută și adăugită, a cății sale Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Autorul precizează într-o prefață concisă: „Primirea de care s-au bucurat cele două volume al Scurtei istorii (apărute în 2012 și 2017) m-a încurajat la republicarea lor sub forma unui singur tom masiv, ușor de citit. Față de ediția precedentă, prezenta Scurtă istorie cuprinde un epilog diferit, considerabil amplificat și, în măsura posibilului, mai nuanțat în raport cu varianta lui primă. Restul textului a rămas același: la o recitire atentă, n-am găsit nimic de corijat.“ l Un poet ieșean, Lucian Vasiliu, publică, sub egida Shanghai Writers Association, un volum trilingv (în engleză, chineză și română) de Selected Poems. Reproducem, bineînțeles în limba în care a fost scris, unul din poemele prezente în antologie: „Ca și voi/ ascult/ cântecul mierlei rănite// Ca și voi/ am o rană/ pe cerul gurii// ca și voi/ cunosc umilința, frica/ extazul și bucuria// ca și voi/ fumez țigările fratelui mort// doar gura mea este/ gura dezordinii universale“ (Ca și voi). l Semnalăm și câteva titluri noi de la Editura Junimea. Astfel, în colecția Efigii apare Critica de direcție. Volumul I. Analiza vectorială de Adrian Lesenciuc. (A se vedea recenzia din acest număr al R.l.) Autorul vorbește despre acest proiect editorial al său, împrumutând termeni din limbajul matematic: „Vă propun spre lectură acest proiect al înțelegerii literaturii române în raport cu complexitatea tensorilor din câmpul cultural autohton, în acord cu o analiză vectorială sumară în primul volum, chestionând originea, direcția și sensul, respectiv cu o analiză scalară a unui eșantion temporal, în cel de-al doilea volum.“ Menționăm și două volume de poezie: în Colecția Cantos, Umbra mea suficientă de Nicolae Sava și în Colecția Atrium, # Plânsul de Florina Zaharia. În fine, tot la capitolul noutăți, și un volum de debut în proză, Cazul K., de Alexandru Bujor.
Un mutant moral
Se întâmplă, uneori, ca un scriitor să deteste (cu sau fără motiv) o instituție. Sau, în tot cazul, să nu fie de acord cu activitatea ei și să nu dorească să fie asociat în nici un fel cu ea. Cum suntem în epoca „mediilor de socializare“, respectiva aprehensiune nu rămâne niciodată ascunsă: de pe paginile personale sau ale amicilor, respectivul/ii revarsă asupra instituției în cauză un potop de invective, de acuzații și insinuări, împodobite cu deja-celebrele „emoticoane“, care pentru mulți țin loc de inteligență.
Câteodată, însă, respectiva instituție trece peste adversitatea contondentă a scriitorului cu pricina și se decide să îi premieze activitatea literară, despărțind-o maiorescian de injuriile neliterare de pe Facebook.
Într-o asemenea situație nu există decât două atitudini morale.
Prima ar fi ca scriitorul să refuze premiul instituției detestate: oricât ar fi de onorant și de avantajos, cum să primești acolada din partea unora pe care îi acuzi sistematic că nu prețuiesc „adevăratele valori literare“ și „lucrează în gașcă“?!
A doua, mai firească, deși incomparabil mai rară, ar fi ca scriitorul să recunoască (fie și tacit) că a greșit, să primească premiul, să onoreze festivitatea, iar pe viitor să se abțină de la atacuri la adresa instituției care i-a prețuit onest valoarea.
Anii din urmă au scos, însă, la iveală o mutație morală și un al treilea tip de atitudine. Mutantul moral injuriază masiv o instituție, dar… nu îi refuză premiul. Ia diploma fără să spună nimic, nici măcar convenționalele mulțumiri adresate mamei sau soției, încasează banii în cont, își trece premiul în CV, după care… continuă să atace și să agreseze verbal instituția care, fie și ținându-se discret de nas, i-a apreciat valoarea, atâta câtă este.
Nu căutați persoanele care servesc drept referent pentru personajul nostru. Numărul lor e în continuă creștere.