La data acestei „runde“, suntem în plin suspense legat de numele viitorului Președinte al Statelor Unite, Joe Biden având un avans asupra lui Donald Trump, iar acesta din urmă reclamând fraude în alegeri.
Multă lume visează la funcții înalte, fără a realiza responsabilitatea unei asemenea poziții. Ați candidat la Președinția României; în ce fel se prefigura responsabilitatea funcției prezidențiale pentru Dvs.? La ce urma să renunțați în virtutea exercitării funcției?
Până apuc să-ți răspund la întrebare, nu mai este niciun suspense legat de alegerile din SUA: a câștigat Biden. Sau mai exact: a pierdut Trump. Încă și mai exact: Trump s-a învins singur. Cu vorba românească: și-a făcut-o cu mâna lui. Avea dreptate că Biden este cel mai slab dintre contracandidați. Nu atât pentru că plătea datoriile morale ale fiului său, cât pentru boala care-i macină memoria. Ideea că SUA și, în definitiv, întreaga lume vor depinde de intermitențele minții lui. Trump n-a știut să profite de multe circumstanțe. Din contra. Toată clovneria mandatului său îl scoate acum din scenă. După ce i-a adus victoria în 2016. S-ar zice că principiul mutualității funcționează și în politică: înălțarea și căderea se produc după aceeași regulă a jocului. Și mai țin să spun un lucru. În politică, la fel ca oriunde, trebuie să știi să pierzi. Nu că mi-am făcut iluzii în privința lui Trump. De altfel, a declarat el însuși că nu acceptă să piardă. Și se pare că se ține de cuvânt. A nu ști să pierzi e o problemă mai generală la noi. Nu s-a făcut de râs Gabriela Firea dată jos de la primăria Capitalei? Ca și atâția alți politicieni? Dar jurnaliștii ale căror iubiri politice au fost contrazise în alegeri? Nu se vede cum le caută învingătorilor nod în papură? Sau cum îi dezaprobă orice ar face? A ști să pierzi a devenit aproape o artă, dragul meu, la fel de rară ca arta în general. Sau ca demisia de onoare. Sau ca refuzul unei funcții. Cei care mai sunt capabili de naivitatea unor asemenea gesturi sunt luați de proști. Asta e lumea în care trăim cu toții și căreia unii dintre noi, mai hârșiți în rele, din cauza vârstei, am moșit-o.
Trebuie să-ți mărturisesc că a doua parte a întrebării mi s-a mai pus și m-a făcut de fiecare dată să râd. Vrei să știi, dragă Daniel, la ce mă gândeam în timpul campaniei mele pentru prezidențiale: mă gândeam că n-o să mai pot merge la munte decât cu gărzile de corp după mine! Muntele fiind pasiunea mea, nu-mi puteam imagina o vară fără munte. Iarna nu-mi plăcea, ski n-am făcut, pentru patinaj sau săniuță în copilărie îmi ajungeau străzile în pantă de la Sibiu, dar vara colindam munții împreună cu fiul meu, începând din mai și sfârșind în octombrie. Sigur că îngrijorarea mea nu era serioasă. Știam foarte bine că nu voi fi președinte. Am mai vorbit despre asta. Dar nu e mai puțin adevărat că îmi trecea din când în când prin cap că bat Bucegii păzit de o escortă. Mă amuza, evident, ideea și îl întrebam pe fiul meu cum s-ar vedea dacă ar fi însoțit de gorilele de rigoare pe unde ne purtau pașii sau la cabană. Cât privește responsabilitatea pe care înalta funcție o prevede, nu mă preocupa deloc. Nu că nu-mi reprezentam dificultățile inerente, dar n-au devenit niciodată subiect de reflecție. Am fost toată viața un om cu simțul realității, cum să mă fi văzut la Cotroceni? Mersul pe munte cu escortă, asta nu era o realitate, nici, cu atât mai puțin, o fantasmă. Pur și simplu, mă distra teribil ideea ca atare și-mi făcea plăcere să mi-i imaginez pe turiști sau pe cabanieri uitându-se uluiți după mine și însoțitorii mei.
44/2021