Câteva idei, spuse, nu scrise
Toți participanții la Colocviul Național de Proză, cu tema Proza de azi, o schimbare de paradigmă?, desfășurat de curând la Alba Iulia, au apreciat că actuala ediție, a XIV-a, a fost una extrem de reușită. Dincolo de intervențiile citite, vii și substanțiale, pe care le vom publica într-unul din numerele viitoare ale revistei noastre, în cursul discuțiilor libere care au avut loc, s-au formulat opinii prețioase, care riscă să se piardă ca tot ce este vorbit, nu scris. De aceea ținem să reluăm aici, pe scurt, câteva dintre ideile lansate cu acel prilej. Astfel, cineva a fost de părere că, de fapt, nu are loc o schimbare de paradigmă în proză, modelul literar rămânând cel știut, dar asistăm, în schimb, la o schimbare de paradigmă a cadrului istoric, politic, economic, social și tehnologic. Totuși, ne întrebăm, dacă admitem toată această serie de schimbări de paradigmă, de schimbări ale cadrului în care evoluează prozatorul, atunci, firesc, schimbările de model amintite nu atrag după ele și o modificare a felului cum concepem și cum arată proza? Răspunsul nostru este afirmativ. Atâta doar că schimbarea de paradigmă literară nu înseamnă neapărat o transformare literară creativă, îmbogățitoare, ci, în anumite perioade, de ariditate, cum probabil este și aceasta, ea poate fi egală și cu o sărăcire, cu o dare înapoi. Pe de altă parte, schimbarea de paradigmă în literatura prozastică nu trebuie privită ca fiind ceva care se produce dintr-odată, așadar ceva ușor perceptibil întrucât schimbarea la față este izbitoare, ci adesea fenomenul se desfășoară lent, insesizabil, până când, fără să fi prins de veste, conținutul conceptului s-a modificat devenind cu totul altul. Apoi, altcineva a constatat cu îndreptățire că în producțiile cinematografice de la Hollywood, care sunt, nu-i așa?, romanele vizuale ale vremii noastre, s-a renunțat la ceea ce în proza clasică reprezenta unul dintre criteriile cele mai solide de validare valorică și anume s-a renunțat la verosimilitate. În aceste ample desfășurări epice cinematografice totul este spectacular/ prodigios/ senzațional, totul este super-acțiune, mai presus de limitele umanului, un triumf al supranaturalului. Un exemplu recent, ultimul film din seria James Bond cu Daniel Craig, cu un formidabil succes de încasări, unde performanțele eroilor sfidează posibilitățile omenești, mutând narațiunea din logica realismului în cea a basmului. Această întoarcere încântată la basm să fie oare un semn că omenirea cunoaște o nouă infantilizare? (Cronicar)
Un handicap greu de depășit
Am amintit în câteva numere trecute ale revistei noastrediverse neajunsuri care afectează buna ființare a comunității literare și îngreunează afirmarea corectă, prin merite, a scriitorilor de astăzi. E rândul să vorbim acum despre handicapul pe care autorii români contemporani îl au în competiția cu cei străini. Cum de mult se știe, producția de carte este la mâna editorilor, care decid cine publică, ce se publică și cât se publică. Lucru de înțeles, fiindcă ei dau banii. Tot așa, fapt cunoscut, în acest lanț al cărții coordonat de editor, dacă e să ne luăm după nivelul drepturilor de autor primite, scriitorul contează cel mai puțin: din protagonist, cum ar fi normal să fie, a fost transformat într-un personaj cu totul insignifiant. Cu câteva excepții lăudabile, autorii românii nu sunt recompensați bănește pentru munca lor și de aceea, practic, astăzi profesia de scriitor nu poate fi exercitată. Traducătorii totuși sunt remunerați, scriitorii – nu. În plus, ei, cum spuneam, au de înfruntat concurența cu autorii străini. Editorii preiau titluri și nume sigure, aureolate de recunoașterea internațională (premii, traduceri, cronici în periodice faimoase etc.), care își fac loc mult mai ușor spre cititorii și așa împuținați. În competiție cu acestea, scriitorul autohton e pierzător din start: el se află în situația unui alergător care ar fi pus să alerge într-o cursă de 800 de metri alături de altul care are o tură de stadion în față; evident, n-are nicio șansă. Îi considerăm răspunzători de această situație pe editori? Nu. Editorii sunt cei care fac din producția de carte beletristică o afacere. Ca să reziste pe piață, ei trebuie să nu piardă bani, ci să câștige. Iar aceasta e calea cea mai la îndemână de a câștiga: să mizeze pe autori cât mai vandabili. Atunci cine poartă responsabilitatea acestei erodări încete, dar sigure a literaturii naționale? Noi credem că statul prin instituțiile sale specializate are mari datorii neonorate în acest domeniu. Un stat responsabil și niște instituții culturale conduse de oameni care se pricep și au viziune ar realiza imediat pericolul: prin această continuă depreciere a literaturii din România este amenințată însăși limba, bunul cel mai de preț, căci creațiile literare de valoare sunt depozitare ale unui patrimoniu spiritual fără de care o națiune este pierdută. Și atunci, bineînțeles, sunt necesare măsuri coerente de protejare, de susținere, de stimulare a scriitorilor români și a operelor lor. Cum? Există foarte multe rezolvări. S-ar cuveni să luăm exemplul țărilor din nordul Europei și, de fapt, al tuturor țărilor dezvoltate, care propun toate soluții specifice viabile. Rapid, numim și noi un program ce și-ar putea demonstra utilitatea, dacă s-ar materializa. Revista noastră a realizat o listă canonică cu cărți și autori reprezentativi din domeniul prozei, poeziei și criticii literare – 100 de titluri/ autori în 100 de ani. Dacă aceste cărți (dar și alte scrieri valoroase ale autorilor de astăzi, selectate de jurii naționale formate din critici literari prestigioși!) s-ar tipări și ar ajunge în bibliotecile publice și școlare din țară ar însemna un mare pas înainte. Ar fi menirea Ministerului Culturii să ducă până la capăt acest demers: miza pe cultură este foarte importantă. Pe lângă biserici și stadioane, e strict necesar să investim bani și în școli, în spitale și, desigur, în creațiile literare și artistice. (Observator)