Volumul lui Andrew Morton, tradus acum pentru publicul românesc, este cu atât mai interesant – pentru specialiști și cei pasionați de regalitatea britanică, este unul cunoscut cu mult timp în urmă – cu cât reprezintă de fapt o piesă (una decisivă, incontestabil), într-un amplu context referitor la imaginea monarhiei britanice (al mesajului pe care a intenționat să îl transmită, al schimbărilor de paradigmă și adesea de interfață pe care le-a operat, al tradițiilor pe care a continuat să se bazeze, al ideilor pe care a intenționat fie să le înlocuiască la nivelul percepției, fie să le schimbe) în orizontul ultimilor cincizeci de ani. Cartea cuprinde confesiunile pe care Prințesa de Wales acceptă să i le facă jurnalistului Andrew Morton, mărturisiri (o autobiografie) care nu vor rămâne fără efect asupra poziției și imaginii pe care Lady Di le ocupa în acea vreme. Influența acestei cărți asupra statutului pe care Diana l-a avut a fost decisivă și, dincolo de o empatie și de o solidaritate din partea oamenilor, consecința în raport cu casa regală britanică a fost catastrofală.
Diana a reprezentat, incontestabil, un fenomen, a fost mai mult decât o celebritate avangardistă și una dintre puținele personalități ale lumii contemporane care au devenit deja personaje istorice. La drept vorbind, a inventat o nouă formă de celebritate (cu care, cu câțiva ani în urmă și în altă conjunctură, cochetase și regele Eduard al VIII-lea până la abdicare) posibilă doar atunci, în contextul anilor ’80, într-o epocă în care canalele mass-media se îndreptau către o tabloidizare rapidă și decisivă. A fost inițiatoarea unor acțiuni caritabile și de solidaritate (vizita la bolnavii de HIV, minele din Angola) fără precedent în istorie. De necontestat faptul că a avut o charismă aparte, că atrăgea ca un magnet și știa să relaționeze, să empatizeze cu oamenii, însă popularitatea Dianei și atenția de care a avut parte în timpul vieții (chiar și în perioada în care a fost divorțată de prințul Charles) au fost intrinsec legate de monarhia britanică. În plus, britanicii – într-o perioadă în care prestigiul monarhiei se afla într-o situație fragilă, puțin desuetă, iar previzibilitatea discursurilor suveranei nu reușeau să influențeze mișcările stradale londoneze (un argument este chiar mesajul trupelor punk de tipul „Sex Pistols“) – aveau nevoie de un chip nou și de o poveste care să dea speranță, să vină cu o schimbare. Iar această mutare de paradigmă la nivelul așteptărilor (Charles eșuase în această privință) s-a concretizat în tânăra Diana Spencer, devenită prin căsătorie cu moștenitorul tronului, Alteța Sa Diana, Prințesă de Wales.
În ceea ce privește căsătoria cu prințul Charles – aceasta s-a dovedit a fi nici mai mult nici mai puțin decât o soluție tragică la o problemă terifiantă. Charles avea nevoie de atenție, una constantă, care i-a lipsit în copilărie și simțea nevoia să strălucească el însuși, iar Dianei i-a lipsit afecțiunea. Niciunul dintre protagoniștii acestui mariaj – orchestrat, gândit pe termen lung, ca orice alianță matrimonială acceptată în contextul unei case regale – nu a reușit să se simtă confortabil în interiorul acestuia. Charles era implicat afectiv de mult timp în relația cu Camilla Parker Bowles (actuala Ducesă de Cornwall, un argument în plus referitor la profunzimea sentimentelor prințului) care îi conferea atenția după care tânjea, pe când Diana și-a alimentat carența afectivă din empatia și efuziunile de entuziasm ale publicului. Și ale presei. Numai că relația acesteia cu presa – care la început a fost extrem de ofertantă dar pe care Diana nu a fost capabilă (și nici nu mai avea cum, odată ce i-a permis invadarea propriei intimități) să o gestioneze cu fermitate ulterior, a sfârșit prin a o înfrânge pe prințesă. Tirajele „The Sun“, „People“, „Vogue“ au înregistrat atunci recorduri de vânzări (adesea dublate de procese referitoare la principialitate și încălcarea drepturilor de imagine și de viață personală), iar ulterior, presa a acționat în defavoarea Dianei. Chiar volumul în discuție, apărut în 1992 – care a reprezentat un șoc atât pentru Charles cât și pentru casa monarhică britanică – nu a rămas fără consecințe pe termen scurt și lung. În cursul aceluiași an, Diana și Charles se despart, iar patru ani mai târziu este pronunțat divorțul în urma căruia ea pierde titlul de Alteță Regală, rămânând doar Diana, Prințesă de Wales. Personalitatea Dianei – pe care aceasta a scos-o în reflectoare – a pus în umbră instituția Coroanei. Monarhia britanică însemna maiestate, iar maiestatea însemna distanță. Lady Di nu ține cont de acest aspect. O altă regulă implicită încălcată de prințesă a fost rezumată în expresia „never complain, never explain“ – or tocmai acest lucru l-a făcut Diana prin acest volum autobiografic, care, în mod firesc, a făcut-o indezirabilă pentru Familia de Windsor și, pe termen lung, a pierdut privilegiile și titlul. A rămas, însă, „Prințesa inimilor“.