Neven Sesardić – profesor de filosofie de origine croată, trăitor în Iugoslavia comunistă, dar cunoscând și experiența academică occidentală – a ajuns să fie tulburat de cazul mai multor gânditori (îndeosebi anglo-americani) în special din domeniul filosofiei analitice și al pozitivismului logic. Sesardić a fost profund marcat de declarațiile lor iresponsabile, iraționale, întemeiate de multe ori pe entuziasme nefondate sau îngust doctrinare și dublate de fascinația față de comunism, Uniunea Sovietică și chiar China maoistă. Prin urmare, a decis să lucreze cu materialul clientului și, în cartea sa, a trecut în revistă cele mai semnificative derapaje cultural-ideologice venite din partea unor nume grele ale filosofiei anglo-americane: Otto Neurath, Rudolf Carnap, Ludwig Wittgenstein, Hilary Putnam, Donald Davidson, Imre Lakatos, Michael Dummett ș.a. Nu lipsește din analiza sa cazul publicației Philosophy of Science, prestigioasa revistă a pozitiviștilor logici, care prelua din când în când concepte leniniste ca „reacționar“ (p. 54), vădindu-și apoi prosovietismul chiar și în anii negri ai stalinismului (v. capitolul Cum au promovat filosofi ai științei pseudoștiința stângistă).
Demersul lui Sesardić era cu atât mai necesar cu cât tot acest trecut reprobabil din punct de vedere moral a fost ocultat sistematic atât în multe biografii, cât și în paginile unor esențiale instrumente de lucru precum lexicoanele și enciclopediile girate de edituri universitare. Spre exemplu, notează autorul: „în articolul despre [Otto] Neurath din Enciclopedia Stanford de Filosofie nu se menționează colaborarea sa cu guvernul sovietic. O asemenea informație n-ar fi fost chip să fie omisă dacă el ar fi depus aceeași activitate la Berlin, și nu la Moscova“ (p. 51). Nu este singurul caz de dublu standard.
Otto Neurath a făcut parte din grupul de filosofi cunoscut sub numele de Cercul de la Viena și s-a specializat în statistică imagistică. A aderat la socialism și chiar la comunism, iar mărturie stă asocierea sa timpurie cu guvernarea republicii sovietice din Bavaria de la finele lui 1918. A fost o primă încercare nefericită de a pune în practică idei discutabile (inclusiv socializarea ziarelor, cenzura presei etc.), toate aceste în numele unui iluzoriu și utopic bine comun. Ulterior, peste un deceniu, și el, în siajul Kremlinului, a ajuns să considere statistica un instrument al luptei de clasă (p. 44), aspect care l-a determinat să recurgă la preluarea fără verificare a datelor prezentate de autoritățile sovietice. Graficele lui Neurath ascundeau adevărul despre agricultura sovietică chiar în perioada „marii foamete“ (Holodomorul) din Ucraina, fenomen care s-a soldat cu milioane de morți (p. 45). Sesardić scoate la lumină tot acest episod într-o narațiune istorică destul de convingătoare și penetrantă; chiar titlul cărții este inspirat cumva din vorbele rostite la un moment dat de Ludwig Wittgenstein, filosoful de origine austriacă – cunoscut mai ales prin Tractatus Logico-Philosophicus – ce declara la un moment dat că „problemele filosofice apar atunci când limbajul pleacă în vacanță“ (p. 31). Cartea lui Sesardić pleacă de la altă premisă – „când filosofii intră în politică, de multe ori cea care pleacă în vacanță este rațiunea“ (p. 31) – și unul dintre cei puși în discuție este chiar Wittgenstein, cu puternicele sale simpatii față de regimul sovietic datând din anii 1930 (cap. 6 – Ludwig Wittgenstein: Rusiei cu dragoste – p. 111).
Întristătoare în cel mai înalt grad nu este atât realitatea că mai mulți reputați filosofi analitici pot fi orbiți de patimi politice (alunecarea spre extrema stângă), cât tăcerea aproape instituționalizată în legătură cu zonele întunecate din cariera și biografia lor. Și totuși, care sunt cauzele derivei lor morale? Sesardić sugerează un amestec de orbire voluntară, aservire ideologică, anticapitalism, antioccidentalism/antiamericanism, dar și cointeresare materială (cazul redactorului-șef de la Philosophy of Science, William Malisoff, cooptat de serviciile de informații sovietice – pp. 69-70). Autorul croat este mai puțin convingător atunci când face analogii și echivalențe între situații din trecut din Europa centrală și de est și desfășurări recente din spațiul universităților americane (p. 242).