Personajele lui Etgar Keret se situează la intersecția fantasticului, cinismului și ironiei fine cu realitatea în formele ei cele mai banale. Greutatea de a fi părinte și pierderea, familia și singurătatea, războiul și joaca de-a războiul, tați care devin iepuri și pești de aur, crime și, în cele din urmă, iubirea și memoria defilează toate în tablourile pe care le schițează Keret, forțând parcă limitele genului și obținând un concentrat de proză elegantă și alertă. Universuri întregi ce se nasc din primele fraze deviază dintr-odată de la normalitatea aparentă, pentru a ajunge în cele mai surprinzătoare locuri. Iar ceea ce leagă discret toate poveștile între ele este, paradoxal, tocmai impasul comunicării: personajele lui Keret văd puțin, aproape periferic, și încă izbutesc și mai puțin să comunice. Dar asta nu le face mai puțin umane, dimpotrivă, există ceva profund omenesc până și în cele mai fantastice detururi ale istoriilor prin care sunt purtate.
Volumul este tradus în peste 25 de limbi. De asemenea, este câștigător al Premiului Sapir 2018, laureat cu National Jewish Book Award for Fiction 2019 și onsiderat Best Book of 2019 de TLS și Financial Times (Editura)
Biografie:
Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor supraviețui tori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni con temporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi — Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sunt el, 2002), Și, deo dată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) și Haide, zboară odată (Takala Bi-Ketzeh Ha-Galaxia; Humanitas Fiction, 2021), cu care a câștigat, în 2018, Premiul Sapir și National Jewish Book Award for Fiction. Culegerea de povestiri este tradusă în peste 25 de limbi. Keret este și autorul câtorva cărți pentru copii și al volumului de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018). A primit în 2016 Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a câștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Li tere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Univer sității Tel Aviv.
Tod
Prietenul meu Tod mă roagă să-i scriu o poveste care să-l ajute să atragă femeile în patul lui.
– Ai scris deja povești care le fac pe fete să plângă, zice el, și povești care le fac să râdă. Acum scrie una care să le atragă în patul meu.
Încerc să-i explic că lucrurile nu merg așa, că într-adevăr câteva fete au plâns din cauza poveștilor mele, și că și unii tipi au…
– Lasă-i încolo pe tipi, mă întrerupe Tod, nu mă interesează tipii. Eu îți spun din capul locului, să nu mă trezesc că-mi scrii o poveste care să atragă în patul meu pe oricine. Doar fete. Îți zic asta ca să preîntâmpinăm orice neplăcere.
Îi mai explic o dată, pe cel mai răbdător ton cu putință, că nu merge așa. O poveste nu funcționează ca o vrajă sau transă hipnotică, o poveste este în primul rând o cale de a împărtăși cu ceilalți ceea ce simți, lucruri intime, uneori chiar stânjenitoare, care…
– Minunat! mă întrerupe el din nou. Atunci împărtășește cu publicul ceva intim-chiar-stânjenitor, care să le facă pe cititoare să intre în patul meu.
Nu ascultă deloc Tod ăsta. Nu ascultă niciodată. Cel puțin nu pe mine.
Ne-am cunoscut la o lectură publică, pe care el o organiza la Denver. Când vorbea despre lecturi publice și despre cărțile care-i plăceau, începea să se bâlbâie din pricina emoțiilor. Tod e un tip plin de pasiune și de energie. Dar se vede că nu prea are habar în ce să le investească. N-am apucat să vorbim prea mult în seara aceea, dar mi-am dat imediat seama că e un bărbat inteligent și de încredere. Pe care te poți baza. Tod este exact genul de om pe care ai vrea să-l ai alături într-o casă cuprinsă de flăcări sau pe o corabie care stă să se scufunde. Genul care nu fuge să-și salveze pielea, lăsându-te în urmă. Doar că deocamdată nu ne aflăm nici într-o casă cuprinsă de flăcări, nici pe o corabie pe punctul să se scufunde, ci stăm împreună la o cafea cu lapte de soia, într-o cafenea vegană de fițe din Williamsburg. Iar asta mă întristează puțin. Pentru că dacă ceva din jurul nostru ar fi cuprins de flăcări sau pe cale să se scufunde, aș putea să-mi aduc aminte de ce îl plac, dar când Tod intră în bucla asta în care începe să mă preseze să-i scriu o poveste, abia dacă mai pot să-l suport.
– Numește povestea asta „Tod bărbatul“, îmi spune el, sau măcar „Tod“. De fapt, mai bine „Tod“, simplu. În felul ăsta, fetele care o vor citi nu-și vor da seama încotro se îndreaptă, iar în cele din urmă, când apare… bang! Nici nu știu ce le-a lovit. Dintr-odată mă vor privi altfel. Dintr-odată își vor simți tâmplele zvâcnind, vor înghiți în sec și vor zice: „Spune-mi, Tod, locuiești cumva prin apropiere?“ sau: „Haide, nu te uita la mine așa!“, dar cu tonul acela care spune de fapt: „Te rog, te rog, continuă să te uiți la mine în felul ăsta“, iar eu le voi privi și astfel va începe totul, ca din întâmplare, aparent fără nici o legătură cu povestea pe care ai scris-o tu. Ăsta-i genul de poveste pe care o vreau eu. Înțelegi?
Și eu îi răspund:
– Omule, nu te-am mai văzut de ani de zile. Povestește-mi ce-ai mai făcut. Ce mai e nou în viața ta. Întreabă-mă cum o mai duc, ce mai face copilul.
– Mie nu mi se întâmplă nimic, îmi spune el cu un aer nerăbdător, iar despre copil n-am de ce să te întreb, pentru că știu deja totul. Am ascultat interviul tău de la radio, din urmă cu câteva zile, iar în tot interviul ăla nenorocit n-ai vorbit decât despre el. Cum ți-a spus el asta, cum a făcut el cealaltă. Jurnalista te-a întrebat despre cărțile tale, despre viața în Israel, despre amenințarea iraniană, iar tu ai rămas încleștat, ca fălcile unui Rotweiler, în cuvintele fiului tău, de parcă ar fi vreun mare înțelept sau cine mai știe ce.
– Dar chiar este înțelept, ripostez eu, are o perspectivă cu totul deosebită asupra vieții. O perspectivă complet diferită de a noastră, a adulților.
– Minunat! zice Tod printre dinți. Bravo lui! Deci ce zici, îmi scrii sau nu povestea asta?
Așa că mă așez la biroul de plastic, imitație de lemn, din hotelul de trei stele, imitație a unui hotel de cinci stele, în camera pe care Consulatul Israelului a închiriat-o pe numele meu pentru două zile, străduindu-mă să scriu povestea lui Tod. Încerc să găsesc ceva în viața mea atât de plin de emoție, încât să le determine pe femei să sară în patul lui Tod. Nu înțeleg de ce Tod nu-și poate găsi fete singur. Este genul de bărbat șarmant și atrăgător, care lasă însărcinată o chelneriță frumoasă de la un dineu organizat de o primărie mică, după care își ia tălpășița. Poate că tocmai asta e problema lui, faptul că nu inspiră încredere. Femeilor, vreau să zic. În chestiuni romantice. Pentru că atunci când vine vorba despre case în flăcări sau vapoare care se scufundă, am mai spus-o deja, te poți baza pe el până în ultima clipă. Poate că tocmai asta ar trebui să scriu, o poveste care să le facă pe femei să creadă că Tod e un tip de încredere. Că te poți baza pe el. sau poate, din contră, o poveste prin care să-i devină clar oricărei femei care o citește că încrederea și fidelitatea nu reprezintă cine știe ce. Că trebuie să-ți urmezi inima, fără să te gândești prea mult la viitor. Să-ți urmezi inima și să te trezești într-o bună zi cu burta la gură, în timp ce Tod va fi deja de mult în alt oraș, organizând o lectură pe Marte, sponsorizată de NASA. Iar cinci ani mai târziu, în timpul unei emisiuni televizate transmise în direct, în timp ce el vă va dedica evenimentul Sylviei Plath și ție, vei putea să îndrepți degetul către ecranul din sufragerie și să spui: „Tod junior, îl vezi pe bărbatul ăla îmbrăcat în costum de astronaut? E tatăl tău.“ Poate că ar trebui să scriu o poveste despre asta. Despre o femeie care cunoaște un bărbat ca Tod, iar el este un seducător și un adept al iubirii libere și al tuturor lucrurilor în care cred din toată inima bărbații care vor să le-o tragă tuturor femeilor din lume. Și îi explică plin de pasiune despre evoluție și despre cum femeile sunt monogame deoarece vor un mascul care să le protejeze copiii, în vreme ce bărbații sunt poligami, deoarece ei vor să însămânțeze cât mai multe femei posibil. Și despre cum nu se poate face nimic în privința asta, pentru că e în firea lucrurilor, e un instinct mult mai puternic decât orice candidat conservator sau decât orice articol din revista Cosmopolitan, despre „Cum să-ți păzești soțul“. „Trebuie să trăiești clipa“, zice bărbatul din poveste, se culcă cu ea, iar apoi îi frânge inima. Iar în tot acest timp, nu se va purta ca un nemernic, de care ei i-ar putea veni ușor să se despartă. Se va purta ca Tod. Cu alte cuvinte, în timp ce-i face praf viața, continuă să fie drăguț, bun și atent – într-un mod obositor chiar, care-ți amărăște inima. Iar lucrul acesta va îngreuna și mai mult chestiunea despărțirii de el. Dar, în cele din urmă, când se întâmplă și asta, ea va înțelege că totuși a meritat fiecare moment. Și tocmai aici e șmecheria, partea cu „și totuși a meritat“. Pentru că mă pot conecta cu restul poveștii asemenea unui telefon inteligent la o rețea wireless, dar partea cu „și totuși a meritat“ nu-mi este deloc la îndemână. Deoarece cu ce altceva s-ar alege fata din poveste, în urma ciocnirii accidentale cu Tod și a dezertării acestuia, decât cu o tristețe cicatrizată pe sufletul ei?
„Când ea s-a trezit dimineața, el nu mai era deja acolo“, citește Tod cu voce tare textul de pe pagină, „dar parfumul lui plutea încă în aer. Parfumul lacrimilor unui băiețel care se aruncă pe jos într-un magazin, pentru că nu i se cumpără jucăria dorită, mirosul transpirației unui răufăcător care aude din difuzorul unei portavoce deasupra capului, mirosul unei fete de liceu încurajate să…“ Se oprește deodată și mă privește dezamăgit.
– Ce-i porcăria asta? mă întreabă. Transpirația mea nu are nici un miros. Fuck, nici măcar nu transpir. Mi-am cumpărat un deodorant special, care are efect douăzeci și patru de ore. Iar fata asta de liceu, și răufăcătorul, și copilul… Asta-i moartea pasiunii, omule. O tipă care citește povestea asta nu va intra în patul meu nici într-o mie de ani.
– Citește până la sfârșit, insist eu. E o poveste bună. Când am terminat-o de scris, am izbucnit pur și simplu în lacrimi.
– Bravo ție! zice Tod. Bravo! Ai idee când am plâns eu ultima oară? Când am căzut cu bicicleta și mi-am spart capul, iar apoi au trebuit să-mi coasă douăzeci de copci. Și asta a fost dureros, pentru că nu aveam asigurare medicală, așa că în timp ce mă coseau n-am putut nici măcar să urlu și să-mi plâng de milă, ca toată lumea, pentru că trebuia să mă gândesc de unde să fac rost de bani. Asta a fost ultima dată când am plâns. Iar faptul că și tu ai plâns, ei bine asta mă înduioșează, dar nu-mi rezolvă în nici un fel problemele cu fetele…
– Ce vreau eu să-ți spun e ca avem o poveste bună, îi răspund eu, și că mă bucur că am scris-o.
– Dar nu ți-a cerut nimeni să scrii o poveste bună, se înfurie Tod, te-am rugat să scrii o poveste care să mă ajute. Care să-l ajute pe prietenul tău să depășească o problemă intimă. Dacă te-aș fi rugat să-mi donezi sânge, ca să-mi salvezi viața, iar în loc de asta ai fi scris o poveste bună și ai fi izbucnit în lacrimi în timp ce o citeai la înmormântarea mea…
– Nu ești mort, i-am tăiat-o eu scurt, nu ești nică măcar pe moarte.
– Ba sunt, strigă Tod, sunt. Sunt pe moarte, sunt singur, iar a fi singur, fir-ar mama dracului, înseamnă să fii pe moarte. Chiar nu înțelegi? N-am un copil drăgălaș, ale cărui replici înțelepte de la grădiniță să i le reproduc frumoasei mele soții. N-am. Iar povestea asta? N-am dormit toată noaptea. Am stat întins pe pat toată noaptea și m-am gândit: curând se va întâmpla, în curând prietenul meu din Israel îmi va arunca un colac de salvare, iar eu nu voi mai fi singur. Iar în timp ce eu mă consolam cu gândul ăsta liniștitor, tu stăteai la birou și scriai o poveste bună.
După un scurt moment de tăcere, îi spun lui Tod că-mi pare rău. Tăcerile scurte mă determină mereu să fac asta. Tod dă din cap și spune că nu-i nimic. Că și el a fost puțin cam insistent. Că e doar vina lui. Că n-ar fi trebuit niciodată să-mi ceară un lucru atât de stupid, dar e pur și simplu disperat.
– Am uitat pentru o clipă că ești mai dificil când vine vorba despre scris, știi tu, cu metaforele tale, cu introspecția și tot restul. În mintea mea, totul era mult mai simplu, mai amuzant. Nicidecum vreo capodoperă. Ceva ușurel, așa. Ceva ce începe cu „Prietenul meu Tod mă roagă să-i scriu o poveste care să-l ajute să atragă femeile în patul lui“ și se termină cu cine știe ce artificiu postmodern. Știi tu, fără poantă, dar nu și fără sens. Ceva sexy, știi tu. Plin de mister.
– Pot să-ți scriu și o astfel de poveste, îi spun eu după încă un moment de tăcere. Serios, chiar pot să-ți scriu o astfel de poveste.
Ziua de naștere tot anul
Era odată un om bogat. Foarte bogat. Erau unii care spuneau că ar fi fost chiar mult prea bogat. În urmă cu mulți ani, inventase ceva sau furase invenția cuiva. Dar asta se întâmplase în urmă cu atât de mult timp, încât nici măcar el nu-și mai aducea aminte. Invenția asta a lui fusese vândută unei mari companii, în schimbul unei sume uriașe. Bărbatul investise toți banii primiți în terenuri și apă. Pe terenurile cumpărate, ridicase niște cutii minuscule de beton, pe care le-a vândut oamenilor care aveau nevoie de ziduri și de un acoperiș, iar apa a îmbuteliat-o în sticle și le-a vândut-o oamenilor însetați. După ce a terminat de vândut totul la prețuri exorbitante, s-a dus la casa lui uriașă și foarte frumoasă și a început să se gândească la lucrurile pe care le-ar fi putut face cu banii câștigați. Ar fi putut, desigur, să se gândească la ce va face cu viața lui, o chestiune nu mai puțin interesantă, dar oamenii cu mult prea mulți bani nu au de obicei timp de pierdut cu astfel de gânduri.
Bărbatul bogat stătea în casa lui uriașă, încercând să se gândească la lucruri pe care le-ar fi putut cumpăra la preț mic, dar pe care le-ar fi putut vinde la preț mai mare, dar și la alte lucruri, care l-ar fi putut face pur și simplu fericit. Era singur și avea nevoie de lucruri care să-l facă fericit. Nu era singur pentru că n-ar fi fost un tip de treabă. Era un om bun, foarte popular, și multă lume își dorea să se afle în preajma lui. Dar pentru că era și sensibil și suspicios, se gândea că oamenii îi căutau compania din cauza banilor lui. Așa că a ales să se îndepărteze de toată lumea.
Adevărul este că bărbatul avea dreptate. Toți oamenii din jurul lui, cu excepția unuia singur, îl căutau și din pricina banilor. Pentru că nu aveau suficienți, sau pentru că aveau impresia că nu au suficienți, în timp ce credeau că el are. Toți oamenii din jurul lui, cu excepția unuia, credeau că dacă el le va da puțin din ceea ce are, viața lor se va schimba de la un capăt la altul, în vreme ce el nici măcar nu va simți. Absolut toți, cu o singură excepție. Și tocmai omul acesta care făcea excepție, care nu era câtuși de puțin interesat de banii lui și de viitorul pe care și l-ar putea cumpăra cu ei, s-a sinucis.
Bărbatul cel bogat s-a întins pe podeaua de marmură albă a salonului său și a început să-și plângă de milă. Era o zi plăcută de primăvară, iar marmura răcoroasă îi făcea corpul să se înfioare, ceea ce nu l-a împiedicat să rămână în continuare acolo și să-și plângă de milă. Bărbatul se gândea, „trebuie să existe pe lumea asta ceva ce-mi doresc, ceva care să mă facă fericit. Ceva ce altcineva ar putea să-și petreacă o viață întreagă încercând să obțină, iar eu mi-aș putea procura fără cel mai mic efort.“ Dar nu-i trecea absolut nici o idee prin minte.
A stat întins pe podeaua răcoroasă timp de patru zile întregi, până când i-a sunat telefonul mobil. La celălalt capăt al firului era mama sa, care-l sunase să-i ureze „La mulți ani!“ Era deja foarte bătrână, iar celulele memoriei din creierul ei se împuținaseră considerabil, așa încât nu-și mai putea aduce aminte decât numele rubedeniilor și câteva date importante. Bărbatul cel bogat s-a bucurat să-i audă vocea, iar înainte de a încheia conversația cu ea, a auzit soneria sunând, și când a deschis ușa, a văzut un curier, cu o cască de motociclist pe cap, ținând în mână un buchet de flori frumos mirositoare și o felicitare. Omul care-i trimisese florile era unul de care nu-i plăcea foarte mult, dar florile erau frumoase și au reușit să-l bucure și mai mult. Toată bucuria aceea a trezit în mintea lui o idee antreprenorială: dacă ziua de naștere îl face să se simtă atât de fericit, atunci de ce să se limiteze la una singură pe an?
A hotărât să dea un anunț foarte mare la ziar, în care să scrie că era interesat să cumpere zilele de naștere ale altor oameni. De fapt, nu zilele de naștere în sine, pentru că acestea nu puteau fi vândute, ci tot ceea ce venea odată cu ele: cadouri, urări, petreceri și tot restul. Reacțiile la anunțul lui au fost fantastice. Lucrul acesta putea fi explicat de situația economică din perioada respectivă sau, poate, de faptul că oamenii nu mai dădeau prea multă importanță propriilor zile de naștere – programare după programare, bărbatul s-a trezit cu agenda aproape plină în mai puțin de o săptămână, având câte o zi de naștere pentru fiecare zi a anului.
Cei mai mulți dintre vânzătorii zilelor de naștere erau oameni cinstiți. Cu excepția unui singur bătrân, care a încercat să țină doar pentru el câteva sărutări umede și un tablou cu o câmpie de flori, făcut de nepoții lui, toți ceilalți vânzători respectau contractul întocmai și îi trimiteau bărbatului bogat tot ceea ce primeau de zilele lor de naștere, fără a fi constrânși prin amenințări și fără a apela la avocați.
Astfel, în fiecare zi, bărbatul cel bogat avea parte de o mulțime de conversații telefonice pline de afecțiune, care-i aduceau multă bucurie, și, în fiecare zi, tot felul de copii și de bătrâni pe care nu-i cunoștea îi cântau la telefon „La mulți ani!“ Până și mailul era plin de felicitări electronice și o mulțime de cadouri frumos împachetate ajungeau acasă la el, fără oprire. Încă avea câteva „găuri“ în agendă, mai ales în luna februarie, dar oamenii lui i-au arătat șiruri nesfârșite de tabele Excell, spunându-i că era doar o chestiune de timp până ce aveau să fie ocupate și datele respective.
Bărbatul bogat era fericit. Un ziar a publicat la un moment dat o frumusețe de articol sfâșietor împotriva inițiativei lui de a cumpăra zilele de naștere, numind-o lipsită de etică, însă nici măcar acest lucru n-a reușit să-i tulbure fericirea. În ziua aceea celebra aniversarea unei fete de optsprezece ani, iar prietenele acesteia îl bombardaseră pur și simplu cu tot felul de urări călduroase, ceea ce reușise să-l facă să se simtă ca și cum în față i s-ar fi deschis un viitor complet necunoscut.
Aceea a fost o perioadă extraordinară, care s-a încheiat pe 1 martie. Chiar atunci avea programată sărbătorirea zilei de naștere a unei văduve furioase, însă, când s-a trezit în dimineața aceea și și-a dat seama că nu primise nici măcar o felicitare, nici măcar un telefon, s-a simțit înșelat. Fiind un om plin de resurse, a decis să nu se lase tulburat de acest eveniment și să caute altceva care i-ar putea însenina ziua. Bărbatul cel bogat și-a mai verificat o dată agenda și a descoperit că aceasta era tocmai ziua în care își luase viața singurul om care nu voise niciodată nimic de la el, așa încât a decis să facă o vizită la cimitir. Când a ajuns la mormântul prietenului mort, a văzut că acolo se afla o mulțime de oameni. Plângeau și puneau flori roșii pe mormânt. Se îmbrățișau și își spuneau unii altora cât de dor le era de omul care, plin dispariția lui, lăsase un gol în viețile lor.
Bărbatul cel bogat s-a gândit: poate e ceva aici. Morții nu se mai pot bucura de toată dragostea revărsată asupra lor, dar eu pot. Aș putea oare să cumpăr și comemorările celor morți? Adică, nu de la ei, ci de la urmașii lor. Aș putea să-mi așez pe mormânt un pat acoperit cu un fel de sticlă neagră, să mă întind pe el și să-i ascult pe oameni plângând și spunând cât de mult îmi simt lipsa.
Era o idee interesantă, dar bărbatul cel bogat n-a apucat s-o pună în practică. A murit a doua zi dimineața și, asemenea fericirii pe care o experimentase în ultima vreme, și moartea lui a fost menită altcuiva. Trupul lui neînsuflețit a fost găsit printre ambalaje rupte de cadouri primite cu ocazia zilei de naștere a unui fost revoluționar. Ulterior s-a descoperit că printre cadouri se strecurase și unul trimis din partea unui regim totalitar.
La înmormântarea bărbatului bogat au participat mii de oameni. Cu toții voiau banii lui, dar, pe de altă parte, îl și iubiseră foarte mult. I-au povestit ore întregi, i-au cântat melodii triste și au așezat pietricele pe mormântul lui. Totul a fost atât de emoționant, încât până și tânărul miliardar chinez care cumpărase drepturile asupra desfășurării înmormântării de la moștenitorii legali ai decedatului și care urmărise întreaga ceremonie din interiorul cuștii sale întunecate, așezată pe fundul gropii, a vărsat o lacrimă.
Fragmente din volumul de povestiri tradus din ebraică de Ioana Petridean,
Editura Humanitas Fiction, 2021 Colecția „Raftul Denisei“.