Cronicarii nu mai sunt citiți astăzi. Dacă nici Creangă nu mai poate fi înțeles, cum spune nu știu cine, de către elevii patriei, ce să mai sperăm la Neculce. Pe vremuri a fost altfel, vorba versului „…și din Dorna până-n Tulcea/Toți citesc ce-a scris Neculcea.“ Deși O samă de cuvinte n-ar strica să mai fie răsfoite de contemporanii noștri pentru că undeva, în adâncul acestei cărți minunate, zace și un proverb străvechi românesc, pe care nu-l mai folosește nimeni, faute de lecture (sic): „Calul râios găsește copaciul scorțos“, copaciul, adică, pe înțelesul celor care nu înțeleg, „copacul“.
Plăcerea mențiunii admirative față de vreun vers sau altul, ori de vreo întorsătură de frază în proză, e urmată, la scriitori, de aceea a recenziei pozitive sau chiar superlative, apoi la cronica lăudătoare și, finalmente, la comentariul amplu, care-l face scriitor pe cel până atunci doar om. Dar și aici e o limită, după nu știu câte cărți, comentate ultrapozitiv sau nu, începe goana după plăcerile apariției în altă limbă. Aici, însă, lucrurile nu mai sunt atât de line cât vor fi părut a fi fost înainte. Aici drumurile se mai diversifică. Cei lăudați tare în țară pot să nu fie prizați de traducători. Cei necomentați deloc în țara lor (că doar „nimeni nu e profet în țara lui“) se pot trezi profeți în țara altora. Uneori procesul acesta e pe drept, alteori pe nedrept. Dar să fie, oare, profeți, dacă-și găsesc un traducător și o editură?
Destui veleitari, unii violenți din fire, alții mai blânzi, își achiziționează, într-un fel sau altul, vreun traducător, de pildă în franceză, că în celelalte limbi e mai greu, chiar din patria-mumă, adică nu francezi, ci știutori sau profesori de franceză, dar români prin limba maternă. Un adevăr pe care unii îl știu este că e aproape imposibil să faci o traducere bună într-o altă limbă decât a ta, maternă. A fost o excepție, dacă-mi aduc bine aminte, cu acel tânăr mort la cutremurul din 1977, Corneliu M. Popescu (16 mai 1958 – 4 martie 1977), care a tradus excelent Eminescu în engleză, iar ca urmare, poetul Allan Brownjohn, pe atunci președintele al The Poetry Society, a dat numele lui Premiului de Traducere pe care această societate îl acordă și azi. Acest copil se pare că era un geniu și, după cum se știe, geniile nu prea foiesc în lumea noastră. Dar, în general, traducerile executate de români în franceză, engleză, spaniolă ori, mai rar, germană, sunt sortite coșului de gunoi al istoriei literare, chiar dacă văd o clipă lumina tiparului și o fracțiune de secundă pe cea a raftului de librărie.
Destui refuzați în literatura în care scriu își găsesc copaciul scorțos te miri unde. Mai trist e că și unii scriitori adevărați acceptă, probabil exasperați de neatenția străinătății, asemenea omagii inutile, dacă nu chiar dăunătoare. Categoria veleitarilor poate afișa uneori chiar titluri de merit literar emise te miri unde, încercând apoi, cu acestea scoase în față, la, vorba ceea, CV, să-și facă loc în propria cultură, firește, fără succes. Iar dacă îi refuzi un text agramat sau doar aberant, cu pretenții de literatură, eventual poezie, că asta e mai comodă pentru veleitari, atunci, firește, își amintesc că știau ei că nu te pricepi la poezie de-un par egzamplu. Fie, dar nu-ți pui întrebarea, tu, cel nedreptățit de redactorul incompetent (în opinia ta), de ce nici alții nu se grăbesc să te publice? Asemenea inși, însă, nu-și pun întrebări, pentru că ei știu totul. Și apoi, există mai nou atâtea reviste cu pretenții literare câți veleitari. Pentru că – nu-i așa? – „calul râios găsește copaciul scorțos“.
Ca să nu-l supăr pe Dumnezeu, trebuie să spun că, în zilele noastre, mai trăiesc și autori care nu sar cu parul când le respingi lucrarea.
Pe alte vremuri literare a fost o polemică între Marin Preda și Eugen Barbu. Atunci i s-a recomandat celui de-al doilea, nu mai țin minte dacă de Marin Preda ori de vreun susținător de-al lui: „Caliban, du-te la școală!“ Azi am zice: „Calibani poetici, înapoi la Neculce!“
Iar când asemenea ipochimeni încep să se răzbune pe redactorul care le-a respins opera, atunci acesta trebuie să se simtă cum se simțea scriitorul înjurat în fosta revistă a Securității, „Săptămâna“, adică pur și simplu validat. Căci, vorba lui Eminescu, „laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură“.