Poarta secretă

Corto Maltese în Siberia e o bună unitate de măsură a nivelului

de sofisticare atins în anii 1970 de banda desenată. Elementele

de autoreferențialitate menționate în articolul de săptămâna

trecută (citarea versurilor din creația bunicului său, confuzia

voită dintre biografia autorului și cea a personajului etc.) îl

plasează pe Hugo Pratt în rândul creatorilor postmoderniști.

Deși decisiv pentru desfășurarea acțiunii, elementul istoric nu e menționat

direct, ci sugerat de comportamentul personajelor. Triumful revoluției

bolșevice a angrenat în zona asiatică o serie de mișcări anarhic-revoluționare.

Mongolia, Siberia și Manciuria erau împânzite de revoluționari și de războinici

care așteptau de mult clipa revanșei asupra nefericirilor provocate de istorie.

Tehnica narativă a lui Hugo Pratt poate fi comparată, păstrând, desigur,

proporțiile, cu aceea a unei epici desfășurate în zona de penumbră a operațiunilor

militare și a subconștientului personajelor. Tonul dialogurilor e alert, plin

de informații care provin atât din rostire, cât și din sugestiile grafice.

Întâmplările în care e angrenat Corto Maltese sunt un caz particular al

înfruntărilor desfășurate la nivel continental. Dacă Balada mării sărate stătea

sub semnul spațiului nemărginit și al temporalității nelimitate, Corto Maltese

în Siberia se află în strânsă dependență de istorie și de manifestările sale pline

de neprevăzut.

Primul factor menționat, cel

al revoluției din 1917, al căderii țarului

Rusiei și al instaurării puterii comuniste,

a însemnat, pe lângă marea catastrofă

politică pe care o cunoaștem, și

premisele anarhiei. Prezentate într-o

modalitate partizană de o istoriografie

înregimentată, înfruntările dintre

trupele Albe, susținătoare ale vechii

ordini, și cele Roșii, conduse de

bolșevici, dau imaginea unui război

civil de o cruzime înspăimântătoare.

Rezultatul de primă instanță a fost

sustragerea provinciilor de sub

autoritatea centrală, adică instituirea

haosului, colorat cu sânge, ce amintea

de înfruntările tribale sau de stupidele

războaie civile ale Antichității. Pe de

altă parte, regiuni, precum Ucraina

sau Transcaucazia au profitat de

împrejurări pentru a-și proclama

independența.

Corto Maltese ajunge în acest

butoi cu pulbere în perioada de

maximă violență. Intervenția străină

(poloneză, franceză, engleză și

americană, în zona apuseană, și cea

japoneză, în cea răsăriteană), care

viza înăbușirea acțiunii comuniste,

s-a soldat cu o înfrângere și cu pierderea

definitivă a influenței politice de

către Occident în teritoriul unde

Lenin își instaurase deja dictatura:

Începând cu 1920, Armata roșie,

reorganizată de Troțki, a acumulat

victorie după victorie, forțând armatele

aliate să părăsească Rusia (devenită

între timp URSS) și înfrângându-i

pe generalii contrarevoluționari:

Koșciak este învins în ianuarie 1920

și executat, Wrangel este forțat de

Armata roșie să evacueze Crimeea

și să plece în exil. În 1921, ultimul

ofițer țarist, baronul Ungern-Sternberg,

este și el capturat și executat“ (Jeffroy,

2002: 32).

Al doilea element important

pentru înțelegerea tribulațiilor lui Corto Maltese îl constituie situația extrem

de gravă din China. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, țara decăzuse de la

rangul de putere, încă respectată cu un veac înainte, la acela de teritoriu aflat,

practic, la dispoziția ocupanților occidentali. Odată cu sfârșitul ultimei dinastii

imperiale, în 1911, China a devenit câmpul de înfruntare a diverși lideri locali,

așa-numiții „Stăpâni ai Războiului“, dornici să acapareze cât mai mult din

trupul în descompunere al unui imperiu cândva înfloritor. După modelul

din Rusia, unele provincii, precum Tibetul și Mongolia, s-au declarat

independente, profitând de slăbiciunea puterii centrale.

În fine, al treilea element îl constituie lupta de eliberare a Mongoliei.

Tensiunea dintre mongoli, o populație nomadă, și chinezi nu era

de dată recentă. Ea s-a întețit în ultimele decenii ale secolului al

XIX-lea, când China a dus o acțiune puternică de implantare a

elementului etnic chinez în teritoriile controlate de mongoli. În

mod previzibil, naționalismul mongol a luat amploare, provocând

nenumărate ciocniri mai ales în zonele de graniță. În realitate, era vorba de

două țări, Mongolia Interioară și Mongolia Exterioară, ambele cucerite în

secolul al XVII-lea de către dinastia Qing. Aliatul lor a fost țarul de la Moscova,

care i-a ajutat să-și proclame în 1911 independența. Rusia urmărea, desigur,

să-și extindă influența politică și economică asupra fostului mare imperiu.

O va face în 1924, când se va înființa Republica Populară Mongolă, după ce

trecuse prin faza de protectorat al Imperiului Rus:

În 1917, profitând de revoluția din Rusia, chinezii încearcă din nou să

anexeze Mongolia și ocupă Urga (Ulan Bator) în 1919. Dar în zonele rurale au

parte de rezistență. Un călugăr-aventurier kalmuc, Dja-lama, preia flacăra

rezistenței și seamănă teroarea în vestul țării. În 1920, Sukhe Bator se așază

în fruntea delegației de tineri revoluționari mongoli care-l întâlnește pe Lenin

și obține sprijinul sovieticilor pentru a pregăti instalarea unui guvern popular

în Mongolia. Se instalează la Irkuțk și se inițiază în tehnicile Armatei roșii.

În ce-i privește, japonezii urmăreau să-și extindă dominația asupra

continentului asiatic cu sprijinul trupelor respinse în Siberia de Armata roșie.

Fac alianță cu Semenov și cu baronul Ungern-Sternberg. În fața opoziției

puterilor occidentale, Japonia își abandonează (provizoriu) ambițiile

expansioniste în Asia orientală. Dar armata baronului Ungern-Sternberg

apare pe neașteptate la Urga și îi alungă definitiv pe chinezi. Înstăpânit peste

Urga, «baronul nebun» a stabilit un regim de teroare, exterminându-i pe

evrei și pe comuniști. Adoptând portul mongol și convertit la budism, Ungern

s-a amăgit cu gândul cam nebunesc de a-i reuni sub autoritatea lui pe

manciurieni, mongoli și tibetani, pentru a reface imperiul lui Gingis-Han și

pentru a reîncepe cucerirea Occidentului corupt și decadent, care va fi

regenerat de budism…“ (Jeffroy, 2006: 33-34).

Acesta era contextul incendiar în care Corto Maltese se vede transpus,

în mod miraculos, din lâncezeala unei Veneții care-l îndemna la reverie și

inactivitate („Veneția mă face să fiu leneș…“), în Orient. În prima pagină a

albumului îl descoperim, cu nelipsitul trabuc subțire, pe o bancă în misterioasa

curte interioară menționată. Apariția sa e premersă de un text emis de o voce

necunoscută. Ea aparține fie autorului, fie unei entități narative supraauctoriale

și se vrea o ramă în interiorul

căreia se dezvoltă povestea pe cale

să înceapă:

Există la Veneția trei locuri

magice și ascunse: unul în strada

l’Amor dei amici, al doilea aproape

de Ponte dei Miracolo, și al treilea

în Calle dei Marrani, în apropiere de

San Geremia, în vechiul ghetou. Când

venețienii se satură de autorități,

merg în acele locuri secrete și,

deschizând porțile din curți, pleacă

pentru totdeauna spre alte țări

minunate și spre alte povești…“.

Ne aflăm, așadar, în fața unui

început de basm, ce conține promisiunea

schimbării decisive de destin. Al

doilea desen al paginii e pe deplin

sugestiv în acest sens: el oferă vederea

spre o poartă deschisă și spre un

perete pe care e desenat un șotron.

De regulă, numărul căsuțelor care

trebuie străbătute e nouă. Șotronul

propus de Hugo Pratt are doar șapte,

iar drumul simbolic, de la pământ

la cer, care constituie esența jocului,

e și el redus doar la una din

componente. Ceea ce ni se oferă

e doar punctul de pornire, Terra

lucru care sugerează misterul

destinației ori chiar că e vorba de

mișcare pe loc, de o deplasare care

se petrece doar în imaginație.

Finalul romanului grafic nu

ne ajută prea mult să tranșăm

dilema. Albumul se sfârșește

cu un text în care Corto

Maltese i se substituie lui

Hugo Pratt și vorbește în

numele lui. În felul acesta, cercul se

închide, fără a lămuri felul miraculos

în care marinarul a parcurs spațiul

imens care desparte Veneția de Hong

Kong, primul popas în lungul lui

periplu asiatic. Câteva cifre aflate în

caseta a doua a primei planșe adâncesc

enigma: 1918. Ar putea fi numărul clădirii, dar, de asemenea, al anului. Adăugat

datei deja menționate, 34 decembrie, am putea deduce că ne aflăm, în realitate,

la începutul anului 1919, care corespunde evenimentelor istorice în care eroul

va fi implicat.

În buna tradiție a basmului, Corto Maltese are, înainte de a ajunge în

China, o întâlnire cu totul neașteptată, sub semnul magiei, cu mai vechea lui

prietenă, Boca Dorada. Apariția ei e suficient de uimitoare pentru a-l scoate

pe erou din reveria lui aproape hemiplegică. Dialogul dintre ei e, ca întotdeauna,

dominat de replici suprarealiste. Cei doi protagoniști împărtășesc plăcerea

de a evoca situații insolite, prin cuvinte în care umorul și absurdul contribuie

la construirea unui mediu conversațional plin de grație. Discuția e deschisă

de Boca Dorada, care confirmă impresia lui Corto Maltese că Veneția îndeamnă

la trândăvie:

„— O, da!… Da… Veneția e făcută pentru așa ceva. Dar nu ai vrea un

pahar de rosolito?

Rosolito? Nu știam că se mai face așa ceva. Dar spune-mi, Boca

Dorada, de când locuiești în Veneția?

Am venit aici în 1300, cu cabalistul Mancello Giudeo. Ei, da! Pe vremea

aceea eram prieteni cu Dante… Dar e destul să deschizi ușa din spatele curții

pentru a călători și a reveni în timp. Ca într-o poveste.

Ar fi bine să trăiești într-o poveste.

Da, da, însă tu trăiești mereu într-o poveste, dar nu-ți dai seama.

Când un adult intră în lumea poveștilor, nu mai poate pleca de acolo. Știai?“

l

________________

Jeffroy, Géraldine, 2002. Lire et comprendre… Corto Maltese en Siberie. Paris: Le Serpent de Mer