Corto Maltese în Siberia e o bună unitate de măsură a nivelului
de sofisticare atins în anii 1970 de banda desenată. Elementele
de autoreferențialitate menționate în articolul de săptămâna
trecută (citarea versurilor din creația bunicului său, confuzia
voită dintre biografia autorului și cea a personajului etc.) îl
plasează pe Hugo Pratt în rândul creatorilor postmoderniști.
Deși decisiv pentru desfășurarea acțiunii, elementul istoric nu e menționat
direct, ci sugerat de comportamentul personajelor. Triumful revoluției
bolșevice a angrenat în zona asiatică o serie de mișcări anarhic-revoluționare.
Mongolia, Siberia și Manciuria erau împânzite de revoluționari și de războinici
care așteptau de mult clipa revanșei asupra nefericirilor provocate de istorie.
Tehnica narativă a lui Hugo Pratt poate fi comparată, păstrând, desigur,
proporțiile, cu aceea a unei epici desfășurate în zona de penumbră a operațiunilor
militare și a subconștientului personajelor. Tonul dialogurilor e alert, plin
de informații care provin atât din rostire, cât și din sugestiile grafice.
Întâmplările în care e angrenat Corto Maltese sunt un caz particular al
înfruntărilor desfășurate la nivel continental. Dacă Balada mării sărate stătea
sub semnul spațiului nemărginit și al temporalității nelimitate, Corto Maltese
în Siberia se află în strânsă dependență de istorie și de manifestările sale pline
de neprevăzut.
Primul factor menționat, cel
al revoluției din 1917, al căderii țarului
Rusiei și al instaurării puterii comuniste,
a însemnat, pe lângă marea catastrofă
politică pe care o cunoaștem, și
premisele anarhiei. Prezentate într-o
modalitate partizană de o istoriografie
înregimentată, înfruntările dintre
trupele Albe, susținătoare ale vechii
ordini, și cele Roșii, conduse de
bolșevici, dau imaginea unui război
civil de o cruzime înspăimântătoare.
Rezultatul de primă instanță a fost
sustragerea provinciilor de sub
autoritatea centrală, adică instituirea
haosului, colorat cu sânge, ce amintea
de înfruntările tribale sau de stupidele
războaie civile ale Antichității. Pe de
altă parte, regiuni, precum Ucraina
sau Transcaucazia au profitat de
împrejurări pentru a-și proclama
independența.
Corto Maltese ajunge în acest
butoi cu pulbere în perioada de
maximă violență. Intervenția străină
(poloneză, franceză, engleză și
americană, în zona apuseană, și cea
japoneză, în cea răsăriteană), care
viza înăbușirea acțiunii comuniste,
s-a soldat cu o înfrângere și cu pierderea
definitivă a influenței politice de
către Occident în teritoriul unde
Lenin își instaurase deja dictatura:
„Începând cu 1920, Armata roșie,
reorganizată de Troțki, a acumulat
victorie după victorie, forțând armatele
aliate să părăsească Rusia (devenită
între timp URSS) și înfrângându-i
pe generalii contrarevoluționari:
Koșciak este învins în ianuarie 1920
și executat, Wrangel este forțat de
Armata roșie să evacueze Crimeea
și să plece în exil. În 1921, ultimul
ofițer țarist, baronul Ungern-Sternberg,
este și el capturat și executat“ (Jeffroy,
2002: 32).
Al doilea element important
pentru înțelegerea tribulațiilor lui Corto Maltese îl constituie situația extrem
de gravă din China. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, țara decăzuse de la
rangul de putere, încă respectată cu un veac înainte, la acela de teritoriu aflat,
practic, la dispoziția ocupanților occidentali. Odată cu sfârșitul ultimei dinastii
imperiale, în 1911, China a devenit câmpul de înfruntare a diverși lideri locali,
așa-numiții „Stăpâni ai Războiului“, dornici să acapareze cât mai mult din
trupul în descompunere al unui imperiu cândva înfloritor. După modelul
din Rusia, unele provincii, precum Tibetul și Mongolia, s-au declarat
independente, profitând de slăbiciunea puterii centrale.
În fine, al treilea element îl constituie lupta de eliberare a Mongoliei.
Tensiunea dintre mongoli, o populație nomadă, și chinezi nu era
de dată recentă. Ea s-a întețit în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, când China a dus o acțiune puternică de implantare a
elementului etnic chinez în teritoriile controlate de mongoli. În
mod previzibil, naționalismul mongol a luat amploare, provocând
nenumărate ciocniri mai ales în zonele de graniță. În realitate, era vorba de
două țări, Mongolia Interioară și Mongolia Exterioară, ambele cucerite în
secolul al XVII-lea de către dinastia Qing. Aliatul lor a fost țarul de la Moscova,
care i-a ajutat să-și proclame în 1911 independența. Rusia urmărea, desigur,
să-și extindă influența politică și economică asupra fostului mare imperiu.
O va face în 1924, când se va înființa Republica Populară Mongolă, după ce
trecuse prin faza de protectorat al Imperiului Rus:
„În 1917, profitând de revoluția din Rusia, chinezii încearcă din nou să
anexeze Mongolia și ocupă Urga (Ulan Bator) în 1919. Dar în zonele rurale au
parte de rezistență. Un călugăr-aventurier kalmuc, Dja-lama, preia flacăra
rezistenței și seamănă teroarea în vestul țării. În 1920, Sukhe Bator se așază
în fruntea delegației de tineri revoluționari mongoli care-l întâlnește pe Lenin
și obține sprijinul sovieticilor pentru a pregăti instalarea unui guvern popular
în Mongolia. Se instalează la Irkuțk și se inițiază în tehnicile Armatei roșii.
În ce-i privește, japonezii urmăreau să-și extindă dominația asupra
continentului asiatic cu sprijinul trupelor respinse în Siberia de Armata roșie.
Fac alianță cu Semenov și cu baronul Ungern-Sternberg. În fața opoziției
puterilor occidentale, Japonia își abandonează (provizoriu) ambițiile
expansioniste în Asia orientală. Dar armata baronului Ungern-Sternberg
apare pe neașteptate la Urga și îi alungă definitiv pe chinezi. Înstăpânit peste
Urga, «baronul nebun» a stabilit un regim de teroare, exterminându-i pe
evrei și pe comuniști. Adoptând portul mongol și convertit la budism, Ungern
s-a amăgit cu gândul cam nebunesc de a-i reuni sub autoritatea lui pe
manciurieni, mongoli și tibetani, pentru a reface imperiul lui Gingis-Han și
pentru a reîncepe cucerirea Occidentului corupt și decadent, care va fi
regenerat de budism…“ (Jeffroy, 2006: 33-34).
Acesta era contextul incendiar în care Corto Maltese se vede transpus,
în mod miraculos, din lâncezeala unei Veneții care-l îndemna la reverie și
inactivitate („Veneția mă face să fiu leneș…“), în Orient. În prima pagină a
albumului îl descoperim, cu nelipsitul trabuc subțire, pe o bancă în misterioasa
curte interioară menționată. Apariția sa e premersă de un text emis de o voce
necunoscută. Ea aparține fie autorului, fie unei entități narative supraauctoriale
și se vrea o ramă în interiorul
căreia se dezvoltă povestea pe cale
să înceapă:
„Există la Veneția trei locuri
magice și ascunse: unul în strada
l’Amor dei amici, al doilea aproape
de Ponte dei Miracolo, și al treilea
în Calle dei Marrani, în apropiere de
San Geremia, în vechiul ghetou. Când
venețienii se satură de autorități,
merg în acele locuri secrete și,
deschizând porțile din curți, pleacă
pentru totdeauna spre alte țări
minunate și spre alte povești…“.
Ne aflăm, așadar, în fața unui
început de basm, ce conține promisiunea
schimbării decisive de destin. Al
doilea desen al paginii e pe deplin
sugestiv în acest sens: el oferă vederea
spre o poartă deschisă și spre un
perete pe care e desenat un șotron.
De regulă, numărul căsuțelor care
trebuie străbătute e nouă. Șotronul
propus de Hugo Pratt are doar șapte,
iar drumul simbolic, de la pământ
la cer, care constituie esența jocului,
e și el redus doar la una din
componente. Ceea ce ni se oferă
e doar punctul de pornire, Terra
— lucru care sugerează misterul
destinației ori chiar că e vorba de
mișcare pe loc, de o deplasare care
se petrece doar în imaginație.
Finalul romanului grafic nu
ne ajută prea mult să tranșăm
dilema. Albumul se sfârșește
cu un text în care Corto
Maltese i se substituie lui
Hugo Pratt și vorbește în
numele lui. În felul acesta, cercul se
închide, fără a lămuri felul miraculos
în care marinarul a parcurs spațiul
imens care desparte Veneția de Hong
Kong, primul popas în lungul lui
periplu asiatic. Câteva cifre aflate în
caseta a doua a primei planșe adâncesc
enigma: 1918. Ar putea fi numărul clădirii, dar, de asemenea, al anului. Adăugat
datei deja menționate, 34 decembrie, am putea deduce că ne aflăm, în realitate,
la începutul anului 1919, care corespunde evenimentelor istorice în care eroul
va fi implicat.
În buna tradiție a basmului, Corto Maltese are, înainte de a ajunge în
China, o întâlnire cu totul neașteptată, sub semnul magiei, cu mai vechea lui
prietenă, Boca Dorada. Apariția ei e suficient de uimitoare pentru a-l scoate
pe erou din reveria lui aproape hemiplegică. Dialogul dintre ei e, ca întotdeauna,
dominat de replici suprarealiste. Cei doi protagoniști împărtășesc plăcerea
de a evoca situații insolite, prin cuvinte în care umorul și absurdul contribuie
la construirea unui mediu conversațional plin de grație. Discuția e deschisă
de Boca Dorada, care confirmă impresia lui Corto Maltese că Veneția îndeamnă
la trândăvie:
„— O, da!… Da… Veneția e făcută pentru așa ceva. Dar nu ai vrea un
pahar de rosolito?
—Rosolito? Nu știam că se mai face așa ceva. Dar spune-mi, Boca
Dorada, de când locuiești în Veneția?
—Am venit aici în 1300, cu cabalistul Mancello Giudeo. Ei, da! Pe vremea
aceea eram prieteni cu Dante… Dar e destul să deschizi ușa din spatele curții
pentru a călători și a reveni în timp. Ca într-o poveste.
—Ar fi bine să trăiești într-o poveste.
—Da, da, însă tu trăiești mereu într-o poveste, dar nu-ți dai seama.
Când un adult intră în lumea poveștilor, nu mai poate pleca de acolo. Știai?“
l
________________
Jeffroy, Géraldine, 2002. Lire et comprendre… Corto Maltese en Siberie. Paris: Le Serpent de Mer