În lumea erasmică

Filele de jurnal scrise de Eugen Munteanu în timpul stagiilor de cercetare ca bursier la Freiburg și la Heidelberg constituie materia cărții Studenție întârziată. Jurnal freiburghez 1987. Jurnal heidelberghez 1994 (Ed. Junimea, Iași, 2021). Diaristul se consideră a fi un student întârziat, deoarece a cercetat în Germania ceea ce ar fi trebuit deja să fi fost parcurs în studenția propriu-zisă, dar, din păcate, a trăit drama încercată și de alți merituoși intelectuali umaniști ai țării, cărora li s-a interzis în timpul comunismului studiul în universitățile străine.

Fără să acuze „șocul civilizațiilor“, Eugen Munteanu resimte în biblioteci o stare de năuceală pe care o numește „complexul peșterii lui Ali Baba“ („Te înconjoară mormane de nestemate, dar nu prea știi ce să faci cu ele, câte să iei, câte să lași, pe care să le «consumi» pe loc, sunt prea multe!“ – p. 16). În fața inflației bibliografice, se insinuează uneori sentimentul zădărniciei, cauzat de neputința în a parcuge tot ceea ce este legat de bizantinologie, de balcanistică și de romanistică. De aceea, bursierul își canalizează studiul pe domeniile preferate (filosofia limbajului, semantica) din și despre Evul Mediu Latin: monografii, ediții, antologii, dicționare, albume. La câte lacune simte că are, nu poate face abstracție de volumele colective, omagiale și tematice, precum și de manualele sau de revistele pe care nu a avut cum să le parcurgă la timpul potrivit.

În ciuda complicațiilor nazale cauzate de sinuzită, Eugen Munteanu posedă un dezvoltat simț olfactiv și distinge net între orânduirile sociale: „Memoria mea olfactivă înregistrează pentru totdeauna contrastul clar între mirosul comunismului și cel al lumii libere: un fel de miasmă de pivniță în care mi se pare că recunosc gusturile mucegaiului, ale motorinei și ale prafului omniprezent peste lucruri, față de o succesiune caleidoscopică de miresme mai degrabă plăcute, aburii de la tarabele cu crenvurști, hamburgeri, carne friptă, parfumurile emanate de trecătoare sau de florăriile plasate la câțiva pași una de alta“ (p. 9). Capitalismul, ajuns în faza putrefacției, așa cum constataseră ciracii comunismului, mirosea totuși foarte frumos, iar bursierul o simte din plin în nări. Astfel, pentru a evita străzile principale, care îl atrag cu multiplele lor ispite olfactive, el face rute ocolitoare. Odată ajuns acasă, obosit și flămând după orele de intens studiu, diaristul își reface forțele, precum bunicii noștri la coasă sau la prășit, cu o bucată de slănină, cu pâine și cu ceapă.

în timpul burselor de cercetare, este consolidată o reticență mai veche despre afirmația lui Noica în legătură cu Germania untului: „O țară, cu teatre și orchestre simfonice nu doar în orașele mari, ci și în zeci de orașe mai mici, cu sute de edituri, cu traduceri paralele din marea literatură și filosofie a lumii, cu mari universități performante, cu o literatură diversă și vie, cu dezbateri de idei în paginile de cultură ale marilor cotidiene sau hebdomadare, o țară care oferă mii de stipendii studioșilor de toate nivelurile și din toate orizonturile lumii, o asemenea Germanie nu poate fi o Germanie mai ales a untului!“ (pp. 22-23). Este refuzat untul în favoarea bucatelor străbune din motive întemeiate: „Hotărât lucru, bucătăria nemțească e un dezastru! Unde-s ciorbițele, tocănițele, frigăruile, chifteluțele, cârnăciorii și sălățelele de la cantina Pușkin de odinioară? Ca să nu mai vorbesc de suplimentele pe care tanti de la polonic le servea, la cerere, mai ales băieților!“ (p. 76). Nu numai că meniul nu-l satisface pe cercetător, dar îl face să se simtă discriminat: „[…] «doamnele» de la polonicul de cantină îi defavorizează în mod evident pe clienții mai copți, cum sunt și eu. De exemplu, azi, în farfuria mea erau șase găluște, pe când ceilalți primeau câte șapte, iar cei mai frumușei chiar câte nouă! Păcat al pântecului combinat cu cel al trufiei și cu cel al pizmuirii aproapelui!“ (pp. 142-143).

După studiul aprofundat al filosofiei limbajului medieval, al gramaticilor speculative și al contactelor dintre limbile romanice, Eugen Munteanu se dedă plăcerilor limbii, gândindu-se la mese concepute ca la carte: „[…] îmi pregătesc niște cartofi prăjiți, de data asta cum scrie la carte, într-o tigaie smălțuită, cu destul ulei, asezonați cu două ouă ochiuri și presărați cu parmezan, în fine, tăvăliți în mujdei de usturoi [sic!]“ (p. 32). Pentru variație, „mujdeiul de usturoi“ este înlocuit cu ceapa, cinele având parte de același meniu disociat: slănină cu ceapă și cu pâine. Atât de des este consemnat acest meniu fix, încât parcă îmi vine și mie poftă de puțină slănină, deși nu mă ating de așa ceva decât o dată la câțiva ani. Nu mi se pare elocvent ca, în economia unui jurnal, să fie scrise asemenea banalități, dar mă consolez cu ideea că și alți diariști au notat nimicuri similare. Deși, urmuzian vorbind, pe masa bazată pe calcule și probabilități pot sta alături esența kantiană a lucrului în sine și cățelul de usturoi (diaristul fiind cu un ochi la slănină și cu altul la bucoavnă), conștiința nu-i trece prestigiosului universitar ieșean prin stomac. Stau mărturie, în acest sens, anexele la carte în legătură cu atitudinea sa demnă în fața hărțuielilor Securității.

Eugen Munteanu a simțit întotdeauna că semnele temeiniciei, ale sobrietății și ale solicitudinii discrete de tip teutonic s-au potrivit felului său de a fi și educației de acasă. Astfel, Germania i-a devenit patria de elecțiune, iar limba germană îi ocupă, alături de latină, un loc distinct în fondul său sufletesc. Cartea Studenție întârziată. Jurnal freiburghez 1987. Jurnal heidelberghez 1994 stă mărturie pentru aceste afinități nutrite din partea unui germanist de clasă.