De mare efect este, în bine cunoscutele Dulce cupa mea de piele şi N-ai să vii, contrastul jucat între aparenţa matură, rutinată, înţelepţită a „bătrânului Nichita” (exact aşa invocat în Atât de repede) şi prospeţimea, frăgezimea matinală a versurilor.
Prin tradiţie lirică, bărbatul îndrăgostit ştie oricum mai multe decât domnişoara sau doamna inimii sale; dar această privilegiere a protagonistului masculin, ridicat la proporţii cosmice în poezia metafizică a lui Nichita Stănescu, capătă deodată nuanţe noi. Cunoaşterea poetică, imprimată personajului-cheie, nu mai este aceea aptă să exploreze realitatea şi transcendenţa, văzutele şi nevăzutele. Universurile traversate fulgurant de imaginaţia puternică a poetului „şaizecist” sunt substituite acum printr-o succesiune mult mai domoală de discursuri lirice intrate într-o anume tradiţie, astfel clasicizate. Tensiunea elegiilor abstracte, degajată de forţarea şi depăşirea tuturor limitelor, lasă loc unui mod al respiraţiei şi al jocului, cu aerul preromanticilor şi cu materialul lor de lucru.
Stilurile vechi, întâi consacrate, apoi devansate prin diferite revoluţii artistice, au pentru un scotocitor al limbii române ca Nichita Stănescu o dulceaţă a naivităţii şi a stângăciei, o retorică vetustă, dar cu un mare potenţial expresiv. Minunându-se de Epigonii, mulţi contemporani i-au reproşat tânărului Eminescu apetenţa pentru exagerarea antitetică şi invaliditatea valorizărilor sale. Căci „epigonii” sunt de fapt scriitorii veritabili ai epocii eminesciene, sublicitaţi pentru cauza predecesorilor mitizaţi. La alt palier al poeziei româneşti, nu avem aici o creditare similară, ridicând conştient valoarea unor antiques?
Pe de altă parte, excepţionalitatea tensionată, dureroasă a eului cunoscător fragmentat şi limitat (deşi vast proiectat) în poezia modernistă se resoarbe ca prin farmec, în această protectoare continuitate lirică. Poetul-personaj nu mai ilustrează solitudinea şi nu mai raportează totul la sine. În timp ce protagonistul schimbă amabilităţi şi gingăşii erotice cu Doamna Verde Camforă, autorul îi suflă replici şi-i oferă ritmuri, dialogând el însuşi cu alţi cântăreţi ai iubirii.
Cu fantezia lui combinatorie, Nichita Stănescu utilizează la maximum manierele literare vechi şi atuurile sale noi, ce stau tocmai în preluarea, recalibrarea, recontextualizarea şi recondiţionarea lirică. Nici pe de-a întregul empatic, nici cu totul parodic, el foloseşte ca un prestidigitator elementele şi sintagmele date, căutând să le extragă parfumul şi schimbându-le, la nevoie, coloritul. O singură strofă poate să conţină, pe lângă rafala de imagini, o modulare uimitor de uşoară a codurilor erotice şi poetice alternante:
Beţi din cupa mea de piele
Doamnă, numai vinuri grele
Doamnă, numai vinuri roşii
Doamnă, numai vinuri verzi
Doamnă, numai vinuri albe
căci vă stau covor sub talpe
şi la mânuri stau inel,
vâna mea vă e cercel.
„Vâna mea vă e cercel”: iată o imagine de-a dreptul şocantă, care vine în suita unora retro („vă stau covor sub talpe”, „la mânuri stau inel”), introducând însă în „dulcele stil clasic” un fragment mistic-horror de iubire totală. Ai zice că e un mic efect de stil, o „divagaţie” dintre cele îngăduite poetului – dacă acesta n-ar reveni, în strofa următoare, şi n-ar prelungi voit starea de sclavie absolută, necondiţionată, neomenească a bărbatului îndrăgostit:
Până când şi vâna mare
care e spânzurătoare,
caldă jugulara mea
chiar şi ea vă e sanda.
în N-ai să vii, rupturile inaparente sub melodicitatea versului sunt şi mai frecvente, iar balansul poetului între registre complet diferite este de-a dreptul spectaculos. De la „cumintele”, tradiţionalul lamento de romanţă „N-ai să vii…”, se trece abrupt la un enunţ care, mizând pe omonimie şi schimbând categoria morfologică, face din verb, adjectiv şi dintr-o banală propoziţie plângăreaţă, una halucinantă, suprarealistă: „n-ai să morţi”. După versul median în care enigmaticul pur e invocat într-un abur mitologic („N-ai să şapte între sorţi”), cele două care încheie strofa sunt adresate, aparent, iubitei, dar împing jocul asocierilor lirice spre un ceremonial al succesiunii anotimpurilor, din contră, blocat. Domnişoara nu va deveni doamnă (aluzie, să admitem, destul de licenţioasă), aşa cum primăvara nu va mai fi urmată, pe o învârtire completă a roţii anului, de către iarnă…
Doza speculativă a unei interpretări critice semnificante creşte progresiv, de la un vers la altul şi de la primul text din seria recent iniţiată către restul. N-ai să vii continuă absolut imprevizibil, amestecând elemente de cosmos poetic romantic („meteor”, „astru”) cu unităţi lirice şi simbolice barbiene („incest”, „cast”) şi, nu în ultimul rând (dar în ultima strofă), cu obsesiile verbale şi literale ale lui Nichita Stănescu. Recapitulând, de la „N-ai să vii” cu care se deschide elegiac poemul la „«S» e rece azi din sunt” (încheierea frisonantă, însă tipică pentru poetul neomodernist), distanţa este enormă.
nichita Stănescu o parcurge fără efort vizibil, parcă în joacă. Dar sub toate aceste fandări, alunecări şi rupturi, omonimii şi calambururi, eufonii şi obsesii străvezii, se întrezăreşte un proiect coerent al unui mare poet. Când are o gravitate studiată, Nichita Stănescu ne încearcă pe coarda umorului necesar; şi când, dimpotrivă, pare că face numai piruete de balet şi tumbe de circ, gratuitatea nu este deplină. Textul poetului care a descoperit cantul dintre modernism şi postmodernism, dintre viziune şi deconstruirea ei, este plin de elemente, aspecte, frânturi, forme, episoade, decupaje existenţiale şi aluzii culturale, unificate printr-o gândire poetică deschisă către toate azimuturile şi o expresie ce o serveşte de fiecare dată altfel.
Dacă, înainte, autorul căuta să facă din poem un instrument de captare şi reproiectare a Totului, acum Textul e cel care solicită majuscula. El îşi ia singur toate libertăţile şi posibilităţile. Nu mai are spirala figurativă şi nu mai „redă” ceea ce se poate afla dincolo de el şi de noi. Semnificativ, metafora nu mai apare în N-ai să vii pentru a scurtcircuita realitatea prozaică şi banala ei reprezentare. Versurile se dispensează de tropi şi de alţi adjuvanţi ori stimuli ai poeticităţii. Ele dau constant impresia de auto-generare: că ar putea fi aşa, dar şi altminteri, pe dos, pe faţă, pe muchie, pornind tradiţionalist şi comutând modernist, trecând cu incredibilă uşurinţă de la comic la dramatic şi de la dimensiunea tragică a existenţei la cea gratuită a artei.
Altfel spus, În dulcele stil clasic dovedeşte totuşi un lucru, şi încă unul extrem de important. E vorba de felul în care citim, gustăm şi înţelegem poezia însăşi. După experienţa limită a modernismului, iată că ea poate să refuze a mai exprima mereu căutatul ceva; şi poate să respingă, de asemenea, limitarea inerentă oricărei semnificări simbolice. Poeticul nu mai joacă rolul de mediator al lumii şi al esenţelor ei. El este o lume, care se proiectează şi se guvernează singură, după legi inventate ad-hoc. Poezia, în detaliile şi în întregul ei, nu mai exprimă nimic, ci se exprimă prin „simpla” imprimare pe coala de hârtie şi pe retina cititorului uimit.
(Fragment din volumul Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, care va apărea în a doua ediție la Editura Spandugino