Dănuț Doboș este cunoscut astăzi mai degrabă ca un reputat specialist în istoria ecleziastică a secolului XX (cu studii de referință privind îndeosebi Biserica Catolică), însă el a debutat de fapt la începutul anilor 1990 cu articole și lucrări consistente despre învățământul superior (în special ieșean) publicate în „Cronica“ (Iași), „Timpul“, „Arhivele totalitarismului“ și în alte reviste academice sau de popularizare. Angajat în realizarea unei teze de doctorat, avându-l ca îndrumător pe profesorul Dumitru Șandru, Dănuț Doboș promitea să devină unul dintre autorii cei mai cunoscuți în ceea ce privește opera de reconstituire istoriografică a trecutului recent al universităților autohtone. Din cauza unor accidente biografice și a mediului ostil, cu tendințe mai mult sau mai puțin cenzoriale, acest destin profesional s-a frânt, iar Dănuț Doboș a fost nevoit după 1999-2000 să se reinventeze ca istoric al Bisericii. Teza sa doctorală (privitoare la istoria postbelică a universității ieșene, cu accent asupra guvernării Gh. Gheorghiu-Dej), finalizată în 1994, a rămas nepublicată (în volum) din lipsă de finanțare, dezinteres editorial sau din motive subiective meschine. Teza era perfectibilă, și probabil discutabilă din mai multe puncte de vedere, dar instituția referenților și recenziile critice puteau contribui la restabilirea adevărului istoric și la sublinierea punctelor vulnerabile ale demersului său, fără ca volumul să rămână operă de sertar timp de aproape un sfert de secol.
În prelungirea tematicii doctorale, în anii 1990, autorul s-a ocupat de fapt de destinul întregului învățământ superior postbelic, cuprinzând în analiză atât Universitatea din București, cât și pe cea din Cluj. Lucrarea în trei volume publicată în urmă cu doi ani este probabil cea mai amplă narațiune istorică de până acum dedicată sistemului educațional superior din perioada primelor două decenii de comunism, deși ea a rămas din păcate la nivelul documentării de la mijlocul anilor 1990. Cartea istoricului ieșean se întemeiază într-o proporție copleșitoare pe documente de arhivă provenite atât din zona instituțiilor de învățământ superior, cât și din surse istorice emanate de la organele represive sau de control. Din cauza spațiului limitat, ne vom concentra asupra volumului I care este consacrat Universității ieșene în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial (vol. II tratează experiența comunizării prin care au trecut Universitatea din București și cea din Cluj între 1945-1964, iar vol. III abordează chestiunea traumelor învățământului superior în general, concentrându-se asupra unor portrete de profesori reputați: Petru Caraman, Petre P. Panaitescu, Radu Vulpe, Alexandru Claudian ș.a.).
Dănuț Doboș și-a dorit revizuirea istoriei (convenționale, aseptice și ideologizate) a Universității, mai ales a celei ieșene (p. 11, vol. I) și din acest motiv a rezultat de multe ori o raportare polemică față de cele două monografii ale Universității din Iași apărute în 1960 și 1986. Cartea sa este o amplă frescă a învățământului superior, și nu doar un inventar al ingerințelor politice, extrauniversitare, autorul insistând asupra unor subiecte precum legislația privitoare la învățământ, direcțiile și mijloacele prin care autoritățile PCR/PMR au acționat în scopul impunerii controlului asupra mediului universitar, epurarea profesorilor, aplicarea criteriului politic de selecție și promovare, suprimarea autonomiei universitare, recrutarea pe criterii de clasă a studenților, diminuarea contactelor academice cu exteriorul (cu Occidentul, în special) și prezența sufocantă a serviciilor de cadre.
Punctul cel mai vulnerabil al acestei trilogii datorate lui Dănuț Doboș este acela că ea nu intră de fapt într-un dialog istoriografic cu studiile colegilor de breaslă publicate după 1994. În plus, oferă o imagine cumva idealizată a spațiului universitar de dinainte de 1944: spiritul ultranaționalist al unor profesori cu angajamente cuziste, legionare, carliste-autoritare, antonesciene, antisemite și ultranaționaliste este neglijat. Antisemitismul universitar din perioada interbelică, despre care au scris Lucian Nastasă și alți autori, nu este analizat în mod serios, la fel cum lipsește o privire atentă asupra șubrezirii serioase a autonomiei universitare provocată mai ales sub regimurile autoritare și dictatoriale din intervalul decembrie 1937-august 1944.