Ce faci când nu te poți desprinde de motoul unei cărți? Cum e, de pildă, următorul: „La baza oricărei convingeri bine intenționate stă o convingere care nu este întemeiată“. Cele trei cuvinte-cheie – convingere – intenționată – (ne)întemeiată – ale lui Wittgenstein avertizează asupra metodei, nu doar justifică intenționalitatea lui Sorin Alexandrescu. În alte cuvinte, eseurile din Lumea incertă a cotidianului trebuie citite așa cum ne-am dezobișnuit. Cu perspectivele artelor majore care se manifestă simultan. Locuind acribios într-una, celelalte scapă influențelor. N-ar fi cu totul pierdut nici criticul literar de astăzi, care neglijează artele înfrățite și e interesat până la obtuzitate numai de una dintre ele. Împrizonierat în cultura vizualului, Sorin Alexandrescu face din spectacolul semiotic al artelor contemporane o filosofie a fragilității.
Să găsești coerența interioară din artele preferate nu e puțin lucru. Mai ales când ele rezumă, fiecare în felul ei, ipostazieri ale incertitudinii. Cea din urmă stă de fapt la baza contaminării cu ideea lui Wittgenstein. Care ar putea fi reformulată în sensul că orice certitudine se sprijină pe o incertitudine. Nu altfel arată cotidianul pentru Sorin Alexandrescu – acoperit de multiplicitate figurativă. Iar Artistul ar media relațiile indeterminabilului. Sub pecetea conceptelor amintite, așază și ideea că literatura română nu se raportează la realism, ci a devenit o literatură a incertitudinii cotidianului (a „întrebării fără răspuns“). Eliberat de ideologie, cotidianul autohton ne obligă să acceptăm lumea redevenită „multiplu reinterpretabilă“. În același sens, mobilitatea cotidianului a fost înlocuită de mișcarea repetitivă – altădată, strategică; și-atunci, ce rămâne nedeslușit în postcomunism?
Un accent al scrisului dintotdeauna al profesorului Alexandrescu este că face operabile conceptele despre care crezi că sensul le-a epuizat. Altfel spus, Sorin Alexandrescu este un restaurator al imaginii narative, un pictor neoimpresionist care face teorie din orice pretext. Rezultatele sunt pe măsură. Dacă Cioran vorbea despre „Cultul infinitului“, Alexandrescu proclamă Cultul incertitudinii. Scopul este, cum spuneam, reabilitarea narativității din imagine.
Mai limpede spus, el reabilitează vigoarea pierdută a discursului dedicat imaginii. Cred că ceea ce contează este felul cum autorul realizează interferența dintre sugestie, ambiguitate și indeterminat – ce se opun fantasticului (care are misterul descifrat). Toate textele au calitatea de-a electriza interferența, de-a o face fosforescentă, vizibilă, prin ineditul perspectivei. Așa sunt textele „in-definite“ despre Mircea Eliade, Ana Blandiana, D. Țepeneag, Mircea Nedelciu, despre tablourile semnate de Ion Grigorescu, Marcel Iancu, Ștefan Câlția și Victor Brauner, trecând prin arta lui Brâncuși și montările lui Gavriil Pinte, prin viziunea cinematografică a Adinei Pintilie, la care se adaugă fragmentele din numeroși gânditori. Asistăm la fastuoase risipe analitice care aglomerează, înscenează și se susțin reciproc. Dacă ar fi după mine, aș publica textele separat, ca micro-sinteze.
De ce aceste teme și nu altele? Cred că unele fac deja parte din pasiunea lui, iar altele, precum filmul sau teatrul alese aici, s-au alăturat printr-un fericit hazard. Nici nu contează, de vreme ce Sorin Alexandrescu poate să monografieze orice discurs al imaginii. Sigur că, în fiecare, analistul duce interpretarea spre inedite mobilități conceptuale. Ar fi nevoie de spațiu pentru a dialoga critic cu ideile lui Sorin Alexandrescu.
În Noaptea de Sânziene, interpretul lumii „super-determinate“ execută o analiză cât o monografie a romanului. Absolut memorabilă, deși nu se adresează publicului larg. Inițiații lui Sorin Alexandrescu n-au încotro și familiaritatea cu „imaginea indefinită a lumii narate“ e obligatorie. De pildă, el vede prin ochelarii semioticii cum Biriș e „inclus“ în profilul lui Ștefan, iar Vădastra ar fi contradictoriul lui. Împreună cu Partenie, ei ar închide un careu de personaje „legate semantic între ele“. Și la relectură, îmi pare limpede că cei trei sunt dubli, variante de viață și destin, de revelație, chiar, ale lui Ștefan. Simplist spus: un dublu artistic (Ciru Partenie), unul filosofic (Biriș) și un altul malefic (Spiridon). Fiecare lasă dâre pe care, asemeni basmelor, eroul dintre lumi trebuie să le folosească în scopul său, de Ales (al unui destin superior). De aceea, Ciru moare în locul lui, de aceea este „confundat“ etc. Clonele destinului său posibil, să le zicem așa, se întorc în oglindă, cu atât mai mult cu cât chiar Sorin Alexandrescu se întreabă dacă nu cumva totul se reduce la un autoportret al lui Eliade. La fel de provocatoare sunt toate textele.
Exagerând, aș spune că Sorin Alexandrescu nu interpretează, ci revendică narațiunea pierdută din imagine. La urmă, climatul creat de analist funcționează asemeni unor ecouri ale incertitudinii din imaginile culturale. Cu eficiență sporită pe măsură ce se adâncește în context, Sorin Alexandrescu ajunge nu interpretul, ci regizorul teoriilor. Un incertoholic. Un înstăpânit de incertitudine care nu se mai poate desprinde de conceptul-pasiune.