Bukowski: despre băutură și viață

Charles Bukowski nu are o carte dedicată special alcoolului (deși ar fi fost cel mai potrivit s-o aibă). Un autor foarte atașat de biografia și opera lui, însă, a extras din producția atât de variată a celebrului scriitor american pasajele care se referă la alcool. Nu-i vorbă, Abel Debritto a făcut-o prin 2015-2016 și cu alte subiecte devenite referințe în opera lui Bukowski (On Writing, On Cats, On Love), lansând un fel de comprimate „essential Bukowski“, centrate tematic. Așa s-a născut și On Drinking (2019), o antologie de fragmente „alcoolice“ pe care autorul Poveștii despre nebunia obișnuită n-a gândit-o niciodată în această formă, dar care pare atât de autentic bukowskiană, încât ai zice că e complet originală.

Ceea ce e fascinant la aceste texte e că ele nu se referă numai la alcool. Băutura e, la Bukowski, nu doar însoțitoarea cotidiană a unei existențe boeme, duse la limita ratării fizice, sociale și psihice. Alcoolul, în formele lui variate (cu obișnuințe, mărci și genuri preferate), e o substanță programatic intelectualizată, legată asumat de scris, de rostul existenței și de o perspectivă voit defazată asupra realității. Poate că niciunul dintre marii băutori ai literaturii americane (Fitzgerald, Hemingway, Mailer, Capote, Kerouac) sau universale (Baudelaire, Apollinaire, Verlaine, Esenin) n-a făcut-o atât de intens, de manifest, de constant. Pescuind din interviurile, poemele, povestirile și romanele lui Bukowski referințele la gesturile, gândurile și evenimentele legate de alcool, Debritto obține un text polimorf aparent unitar, un discurs plurivoc intens autoreferențial, care nu diferă mult de fragmentarismul originar al autorului-subiect. Nu-i vorba numai de o dezabuzare devenită normă, ea e inevitabilă la un individ a cărui viață normală s-a defășurat aproape în întregime în pauzele alcoolice. Fie că își lasă numele real, fie că își ia masca lui Henry Chinaski, eul din antologie își distilează la propriu existența cotidiană prin gradele băuturilor îngurgitate diluvian de dimineață până seara. Desigur, nu lipsesc consecințele: scandaluri, violențe gratuite, arestări frecvente, legitimitate publică distrusă, episoade medicale amenințătoare (hemoragii devastatoare, hematoame, echimoze, tăieturi, pierderea conștienței), marginalizări, dese scoateri din ritmul uman obișnuit. Citim despre adăstări îndelungate în spelunci sordide, în camere de hotel mizerabile, în chirii pasagere, alături de prieteni de aceeași teapă, de partenere agățate spontan sau de iubite de scurtă durată. Tot timpul Bukowski-Chinaski se bate, ia bătaie, vizitează toalete insalubre, vomită, cade pe stradă și pe scări, bea în timpul lecturilor publice și la emisiuni tv, se rănește în cioburile sticlelor sparte, se ceartă cu femeile cu care s-a culcat, are impotențe simptomatice, își amanetează mașina de scris, intră în datorii, minte public cu privire la identitatea sa adevărată. Dar niciodată, niciodată Bukowski-Chinaski nu rămâne fără provizii de alcool. Singularitatea sa de scriitor sociopat devine o religie, căci, dacă alții „l-or fi prins pe Dumnezeu“, „Chinaski primește sfaturi de la Diavol“, iar „băutul din greu ține loc de companie și ține loc de sinucidere“. „Băutul e ceva emoțional“, spune el. „Te scutură și te scoate din stereotipia vieții de zi cu zi, din toate chestiile care-s mereu la fel. Te zgâlțâie și te smulge din trupul și mintea ta și dă cu tine de pereți. Am senzația că băutura e o formă de sinucidere, din care ți se permite să revii la viață și s-o iei de la capăt a doua zi. E ca și cum te-ai omorî și apoi ai renaște. Cred c-am trăit vreo zece sau cinșpe mii de vieți pân-acum.“

Exercițiul singurătăților provocate, fuga de repetitiv și de banalizare, posibilitatea morților și a învierilor repetate și pofta nebună de scris sub derealizarea cerebrală sunt „lucrurile bune“ pe care Bukowski le atașează de alcool. E un fel de „épater la bourgeoisie“ adusă în secolul XX, un decadentism etilic exclusivist, care oferă și otrava, și antidotul, simultan. „Am fugit înăuntrul propriei minți și m-am ascuns acolo. Am tras toate obloanele și m-am holbat la tavan“, mărturisește el. „Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiți; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătorești; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.“ Băutura e, în opinia lui, supremul generator de energie și de experiență, atât de necesare supraviețuirii și scrisului. „Băutura m-a adus în situații în care n-aș fi ajuns niciodată: paturi, închisori, bătăi și lungi nopți nebune. În toți anii în care am fost muncitor de rând și haimana, băutura a fost lucrul care m-a făcut să mă simt mai bine. M-a scos din capcana mizeriei stătute. […] Opera mi-am scris-o (o scriu) sută la sută când sunt beat și-n timp ce beau. Asta destinde atmosfera, face cuvântul mai aventuros. Nu cred că băutura îi distruge pe scriitori. Cred că-s distruși de automulțumire, de blestematul de ego“. În poezie, cel puțin, mistica alcoolului aduce adesea un plus de senzorialitate, de fantasmatic: „furnici mi se plimbă pe brațele bete / prin băutură întind mâna / după plăci de surfing și chiuvete, după floarea-soarelui / și mașina de scris cade ca un atac de cord / de pe masă / sau ca un taur mort duminica / și furnicile mi se plimbă-n gâtlej / și-mi intră în gură / și le dau pe gât cu vin / și trag storurile…“.

Fără să-și fi propus vreo etică exemplară, Charles Bukowski a transformat alcoolul dintr-o adicție personală, într-o recurență literară de luat în seamă. Până la urmă, e ceea ce face orice scriitor bun, indiferent de materialul cu care lucrează.