Avni Doshi, „Zahăr ars”

Tinerețea Tarei a fost una neliniștită, cel puțin așa pare, proiectată pe ecranul strict al uzanțelor societății indiene. După o adolescență rebelă și tentativa unui mariaj care pentru un timp îi dă iluzia unei normalități, își abandonează căsătoria aranjată și nefericită, pentru a intra într-un ashram împreună cu fiica ei, Antara, de unde fuge apoi, când încetează să mai fie în grațiile lui Baba – bărbatul în jurul căruia părea că viața ei și ashramul gravitau orbește. Cerșește în fața Clubului din Prune unde fusese adeseori în copilărie, cu părinții ei. Se îndrăgostește de un artist lipsit de orice perspectivă, alături de care își crește pentru o vreme fiica de-acum adolescentă. Trăiește în răspărul tuturor normelor, apărând o libertate a ei pe care nu o pricepe prea bine și care rămâne de neînțeles pentru familia sa. Doar că bătrânețea vine și ia chipul uitării, a uitării maladive, care șterge și mai mult orice percepție a normelor, a prezentului, iar alături de ea nu este decât Antara, fiica neglijată, care trebuie să aibă grijă de o mamă pentru care tocmai grija pentru fiica ei pare să fi fost ultimul lucru de pe lume la care să se fi gândit. (Editura)

Biografie:

Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și trăiește în Dubai. A obținut o licență în Istoria artei la Barnard College New York și un master de Istoria artei la University College London. Deși a crescut la New Jersey, o mare parte a timpului a petrecut-o în Prune, India, la familia mamei ei. A locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii ca Latitude 28 din Delhi sau Art musings din Mumbai. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. A scris pentru British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, unde a fost nominalizat, după publicare, la Tata First Novel Prize și, în 2021, a câștigat Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie, romanul a fost finalist la Booker Prize în 2020 și la Women’s Prize for Fiction în 2021. În 2020 a fost ales Cartea anului de Guardian, Economist, Spectator și NPR. Este tradus în 25 de limbi.

Dacă a hrăni este o formă de iubire, a mânca este una de supunere. Mesele sunt conversații, iar ceea ce nu ne spunem sunt resturile din farfurie. Studiile științifice arată că șoarecii, supuși unei diete hipocalorice, încep să se mănânce unii pe alții.

În condiții de laborator, șobolanii închiși în cuști de-un metru pătrat, acoperite cu o țesătură ignifugă, mor în mai puțin de o săptămână.

Mai trebuie să se țină cont și de alte variabile, dar mesajul este destul de clar. Am de deschis larg toate ferestrele și de umplut toate mesele cu mâncare.

Dilip și cu mine nu suntem niciodată singuri. Vorbim puțin, iar drepturile conjugale au ajuns de domeniul trecutului. Parcă tot ce vrem este să ne ținem capul la suprafața apei.

În nopțile când apuc să dorm visele îmi sunt atât de vii încât diminețile par uscate ca florile de bumbac, un moment cețos când mă trezesc, cu sunetul plângăcios ajungând până la mine de la moscheea de la capătul străzii.

Soacră-mea e siropoasă, îmi spune „frumoaso“ și „îngerul meu scump“. O fi citit pe undeva că poți să cucerești o fată, pe cea care ți-a furat fiul, convingând-o că, în inima ta, are un loc mai de seamă decât el. Ucidere prin blândețe.

Uneori visez că îi omor pe toți. Nu eu, ci o versiune a mea, un eu masculin, plin de mușchi. Le abandonez trupurile putrefacției. Sângele pe care îl varsă are culori diferite. Anikka e fericită că au murit și știe că sunt mai frumoși așa. Îi ardem pe toți împreună (claie peste grămadă) și funinginea și cremenele nu se ating de ei.

Anikka. Mi-au botezat fiica Anikka. Un sunet pe care îl fac păsările când se înmulțesc. Un nume neterminat, new age, fără rost. Când i-am întrebat ce înseamnă, nu au fost în stare să îmi spună, dar soacră-mea a zis că oamenii o vor putea striga Annie, pe scurt, când se va duce să studieze în străinătate. Bunica mea zice că e un alt nume al zeiței Druga, iar asta mă liniștește, dar mă enervez iar când îl caut pe net și primul lucru care apare e biografia unei vedete porno americane.

Copleșit de întrebările mele, Dilip răspunde:

Dacă nu voiai ca eu să-l aleg, de ce mi-ai dat mie sarcina ta?

Tot ceea ce știu este că te cuprinde un soi de nebunie când ești închis între patru pereți cu atâtea femei. O nebunie se face simțită atunci când felul de a cunoaște orele din zi se face după nivelul apei dintr-o vază cu flori.

O strâng tare la piept pe Anikka, zilnic, și sincronizez gestul cu o alarmă, ca ea să-și poată aminti abundența de iubire și afecțiune fizică pe care le-a primit în copilărie. O urmă a acestei senzații – a fi presat, sângele care nu mai poate curge cu ușurință, căldura unui alt trup – ar trebui să-i rămână. Bebelușilor le place să fie prinși ca-ntr-o cămașă de forță, să fie claustrați – tot ce le-ar putea aminti de pântece. După o zi ca asta, bebelușul nu mai e dornic de atenție. Și ne-o spune tuturor. Nu pricepe cât este de norocoasă, așa că protestează.

Însă încep să mă întreb dacă într-adevăr e norocoasă – dacă nu cumva mă înșel. Oare să nu vrea să fie înfășurată în trupul meu? Este oare senzația de a primi un sărut mai puțin plăcută decât aceea de a-l da? Am auzit că bebelușii îi percep pe adulți ca înspăimântători și urâți, că pielea noastră ridată și trupurile masive nu le sunt pe plac. Parcă îmi amintesc sentimente asemănătoare, de pe vremea când eram eu copil – că până și cel mai frumos adult îmi părea murdar și îngrozitor. Poate mai târziu va fugi din casa asta. Poate va fugi de mine. Poate că toate mamele noastre dau naștere unei lipse în noi, iar copiii noștri duc profeția mai departe.

*

Mama mea mă privește și nu reușesc să recunosc expresia pe care o au ochii ei. Uneori cred că este conștientă de ceea ce se întâmplă și că încearcă să îmi spună ceva. Nu i-a spus nimic lui Dilip, nici o vorbă despre relația mea cu Reza.

Dilip încă este convins că fotografia nu-i altceva decât un lucru pe care l-am găsit, dar care nu a fost niciodată al meu, ceva absurd și fără nici o legătură cu mine. Multe dintre lucrările mele pe care le-a văzut sunt absurde, de ce ar căuta vreun sens în ele? I-ar fi peste poate să își închipuie că acest bărbat, care a fost iubitul mamei mele, devenise și al meu.

Ar fi peste poate să-și închipuie că am ferit acest secret de toată lumea. Pentru Dilip, Reza este un nume rostit doar de mami – halucinațiile unei femei cuprinse de demență, al cărei trecut promiscuu e bine cunoscut.

Îi dau lui mami zahăr în fiecare zi, iar ea îl consumă ca un drogat. De la o zi la alta se transformă într-o canapea, o altă canapea. Nimeni nu observă că zahărul este motivul – nimeni nu face legătura. Ei nu cred în știință decât dacă aceasta vine de pe buzele unui doctor și ia forma unei pastile. Nu cercetează studiile, sursele. Șobolanii. Șobolanii și șoarecii sunt cheia înțelegerii a ce suntem noi, oamenii. Ceea ce i se întâmplă unui șobolan în zece zile ni s-ar putea întâmpla nouă în zece luni sau zece ani – dar ni se va întâmpla.

Oamenii cu care locuiesc nu se gândesc la dietă, la insulină, la bacterii stomacale, la întregul sistem solar cuprins într-o singură moleculă a trupurilor noastre. Dilip și mama lui cred că am doar grijă de mami, că o alint pentru că nu se simte bine, iar dulciurile și prăjiturile grele o vor face să se binedispună.

Diferența între omucidere și omor prin imprudență stă în intenție. Sau o fi vorba despre premeditare? Dar intenția nu poate fi demonstrată fără a putea intra în mintea altcuiva. Nici motivul nu este mai lesne de găsit. Cine ar putea contracara argumentul că mami este singurul meu părinte adevărat și că, atâta vreme cât pot, ca o fiică iubitoare ce sunt, vreau să-i fac toate plăcerile?

Mie îmi e clar că mama mea e ca un copil – emoțional, nu a depășit niciodată adolescența. Este încă la bunul plac al hormonilor. Continuă să gândească în termeni de libertate și pasiune.

Și iubire.

Este obsedată de iubire și de ideea de iubire pe care a trăit-o cu Reza. Oare el a iubit-o vreodată? I-o fi spus-o măcar vreodată?

A părăsit-o într-o bună zi fără ca măcar să se gândească la cum se va simți ea. Este ăsta un bărbat după care să îți țâțâie fundul când ai trecut deja de cincizeci de ani? Nu are oare nimic altceva mai bun de făcut decât să-și amenințe singura odraslă din pricina unui bărbat care nu avea nici o intenție de durată, cu nici una din noi?

Uneori, când suntem prea multe în casă, îmi doresc ca ea să moară, măcar pentru o vreme, apoi să revină în orice formă voi considera că ar fi potrivită. Poate cea a unui câine care să se țină după mine peste tot.

Chiar dacă toate gândurile astea îmi pătrund în minte, tot nu-mi vine să cred că le gândesc. O iubesc pe mama. Mor de dragul ei. Nu știu ce s-ar alege de mine fără ea. Dacă ar înceta să fie o pizdă nenorocită aș reuși să o aduc înapoi pe linia de plutire.

Iar toate astea n-ar ucide-o, ci numai ar liniști-o. Viața fără zahăr o face tăioasă și haotică și, s-o spunem pe-a dreaptă, nefericită – cum era când a pătruns în camera mea și a început să-mi scotocească prin lucruri.

Nu cred, cel puțin, că asta o poate omorî.

Nu vreau să moară. Uneori am impresia că atunci când se va duce eu pur și simplu am să-mi iau zborul. În tot haosul care mă înconjoară, uit uneori că este încă aici. Cu toții uităm. Uităm să vorbim cu ea sau să o băgăm în seamă.

Ceilalți se uită la mine cum îi dau pastila albastră la ora potrivită, fără să aibă nici cea mai vagă idee cât este ea de inutilă. Las rețeta la vedere, ca semn al propriei mele bune purtări. Oare să fie chiar atât de simplu – să o burdușești zilnic cu biscuiți și pâine și să o otrăvești în văzul tuturor? Uneori cred că o fac numai să văd dacă pot scăpa basma curată.

Încep să îi dau un somnifer despre care medicii ei zic că ar ajuta-o cu insomnia. Pare să funcționeze câteva zile, până în clipa când începe să se trezească în creierii nopții ca să se ducă la baie, amețită și ținându-se anevoie pe picioare. Îi spun doctorului că sunt îngrijorată. Dacă o să cadă? Dacă o să-și rupă șoldul în timp ce noi toți dormim duși? Mă sfătuiește să-i cresc doza și să o urmăresc cum reacționează. Îi dau lui mami două pastile la culcare și doarme toată noaptea, uneori până foarte târziu dimineața următoare.

Sună tata. Soacră-mea răspunde și nu știe cine e la telefon. Prima dată îi trântește receptorul în nas. Sună iar și îi explică natura relației lui cu mine. Soacră-mea îmi spune timid cine e la aparat. Tata își drege vocea când îl salut. Mă amuză că sunt amândoi fâstâciți, dar încearcă să nu o arate.

Tata zice că a auzit ceva de un bebeluș și că ar vrea să vadă fetița.

Cumpănesc un pic la cuvintele pe care le-a ales înainte să-i răspund că încă nu am scos-o prea mult din casă, doar pentru vaccinuri și când trebuie să o duc pe mami la doctor. Îmi spune că nu este nici o problemă și că ar putea trece el pe la noi.

Cum rezistă maică-ta? întreabă.

Nu prea bine.

Nu spune nimic, dar mi-l imaginez dând aprobator din cap.

Păi, ar trebui să trec să o văd și pe ea.

Îi spun lui mami că tata va veni în weekend să ne vadă.

Dilip surâde când aude vestea.

Abia aștept să îl cunosc.

Mama aprobă din cap și se uită la soacră-mea.

Soțul meu, zice ea, soțul meu și mama lui sunt foarte dificili. Soacrele sunt mereu o belea. Nu te căsători, dacă poți.

Nu mai este soțul tău. Și maică-sa a murit.

Aprobă și pare a analiza informația înainte ca farfuria să-i acaparez atenția.

Nu pari prea entuziasmată să o ajuți, spune Dilip.

Suntem în dormitor. Mă joc cu cupa de material care se poate scoate de la noul meu sutien. Parcă aș avea sânul prins în hamuri. Anikka se îndeasă în el, amușinând laptele înainte să pornească în căutarea sfârcului.

Am început să îmi cenzurez gândurile în preajma lui Dilip. Cum oare să-i explic că suntem cu toții refugiați în locul acesta, că redesenăm frontierele zi de zi? Nimic nu este sigur. Ieri, când am sunat-o pe Nani să vorbesc cu ea despre angajarea unei asistente medicale, a izbucnit în lacrimi.

Nu vreau să știu, a fost singurul ei răspuns.

A repetat asta iar și iar. Ordinea naturală a fost suspendată. Nani este bătrână de acum, ea ar trebui să îmbătrânească înaintea fiicei ei. Dar mami este cea senilă. Mai pierdem puțin din ea în fiecare zi.

Mă simt un pic vinovată când mă gândesc la asta, dar deocamdată dau deoparte aceste idei. Tensiunea îmi afectează alăptare.

În dimineața următoare, Dilip îi aduce mamei un stilou și un carnet. Îl privesc cum o instalează la masă.

Notează, îi spune.

Ce?

Mami se uită spre el.

Orice îți vine.

Vocea îi este plină de bunătate și răbdătoare.

Odată ce l-ai notat, îl ai mereu cu tine.

Ia stiloul și se uită la el, apoi se uită la foile galbene liniate cu un albastru intens. Își trece degetele peste prima pagină, apoi îl frunzărește și chicotește ca pentru sine, uimită de câte pagini are.

Scrie despre prima zi de școală. Ți-o amintești?

Mami își clatină capul înainte și-napoi și îl privește cu un zâmbet larg. Dilip îi mângâie brațul.

Ce faci? îl întreb când vine să se așeze pe canapea lângă mine.

Ar trebui să o ajutăm să își amintească. Are nevoie de recapitulări.

Dar am făcut asta. Peste tot în apartamentul ei erau povești din trecut și nu i-au servit la nimic.

Antara, nu memoria ta e cea care trebuie să fie alertă, ci a ei.

Tonul vocii lui s-a înălțat mai puternic decât îl auzisem vreodată. Brațele mi s-au contractat. Copilul plânge.

Mă făceai să mă simt rău, zice mami.

Eu?

Da. La ashram. Numai despre taică-tu vorbeai. Plângeai după el zi și noapte, nu mâncai, nu te atingeai de apă. Tati, tati, tati. Numai pe el îl voiai. Chiar și după ce te-ai născut. Ai spus tati înainte de mami. Îl așteptai ca un cățeluș să se întoarcă de la birou.

Simt cum fruntea mi se încrețește. Ochii îi sunt limpezi și pare destul de sigură pe ea.

Nu-mi amintesc.

Da, zice ea. Dă puternic din cap și râde. Mă făceai să mă simt ca dracu.

Tata mă îmbrățișează punându-și brațul pe după umărul meu și apoi izbind o parte de mine de o parte de el. Îmi ia copilul din brațe fără să-mi ceară voie, fără să-și fi curățat mâinile de lumea de afară. Încheieturile lui lângă fața ei palidă sunt negricioase și păroase. Oglinzile din sufrageria noastră îmi îmi arată ceafa lui tata. Și-a pieptănat în jos părul fin, încercând să ascundă cât de puțin îi mai rămăsese. Soția cea nouă stă retrasă, privind, cu un braț în jurul fiului ei. Zâmbetul de pe chipul ei este un pic forțat.

Soacră-mea îi oferă soției celei noi o ceașcă de ceai. Încep să discute și-mi trece prin cap că probabil s-au bucurat una de prezența celeilalte, cele poate mai puțin îndrăgite, străinele. Îmi scutur capul ca pentru a mă îmbărbăta, îndepărtând amorțeala, și le spun servitoarelor să aducă ceva de ciugulit. Capul, de când am născut, îmi este plin de câlți.

Soacră-mea se ocupă eficient de tot.

Sugerase deja de câteva ori ca Dilip să încerce să obțină o slujbă în America.

Undeva aproape de casă, spune.

Vorbesc despre asta când au impresia că dorm sau că nu-i pot auzi. Nu au priceput că acum am auz de bufniță, că amplitudinea receptorilor auriculari pot detecta respirația fiicei mele pe deasupra întregului oraș. Asta înseamnă să fii mamă. Mi-am scos ghearele. Sunt veșnic la vânătoare.

Mă las pe canapea în vreme ce toți ceilalți sunt încă în picioare. Fundul mi se revarsă pe perna de piele. Înainte să-mi întorc privirea, mă surprind în oglindă. Maxilarele îmi sunt încă umflate, iar epiderma de pe gât mai întunecată. Printre firele subțiate de păr mi se vede pielea capului.

Fiul tatălui meu se așează în fața mea. Ne zâmbim fără prea mult entuziasm. Văd în oglindă că are părul lung și creț, prins într-o coadă. Îmi amintește de felul în care arăta cândva părul meu.

Mai pictezi? mă întreabă.

M-am oprit, deocamdată, îi spun fără a-l corecta.

Soția cea nouă râde și se lasă moale lângă fiul său. Încap amândoi pe un singur scaun.

Când apar copiii, nu prea mai e timp pentru hobby-uri.

Cu cât râde mai puternic, cu atât gingiile par a i se retrage. Nu o corectez nici pe ea. Atinge părul fiului ei, de parcă ar ști că la el mă uitam.

Copiii din ziua de azi au stilul lor, spune.

Dilip îi pune tatei un pahar de scotch vechi de optsprezece ani pe care îl adusese dintr-o deplasare de serviciu. Tata mi-o dă înapoi pe Anikka și adulmecă paharul. Dilip e jovial. Tata e în largul lui.

Soacră-mea aduce o tavă cu ceai din bucătărie și aerul se umple de mirosul de ulei fierbinte. Înăuntru sclipesc samosas și pakoras.

Se aude soneria și sărim cu toții. Copilul se zvârcolește și-și ascunde nasul în tricoul meu de bumbac. Simte mirosul laptelui care s-a uscat, și pe cel al vomei sale, mirosuri pe care nu le poate scoate nici un detergent. De la o vreme miros a lapte. A lapte, rahat și vomă. Nici un duș nu le mai spală.

Nani intră, dar nu se grăbește să ni se alăture. Se uită la picioarele tuturor și se oprește să se descalțe. Sandalele ei au catarame la spate, se apleacă să le desfacă, iar greutatea îi trece de pe o parte pe alta, într-un echilibru instabil. Se întinde după mâna lui Dilip, chinuindu-se să desprindă ultima legătură.

Oh, Nani, spune Dilip într-un târziu. Nu e cazul să te descalți.

Nani îl mângâie pe obraz, apoi se uită la tata, undeva sub gleznele lui, apoi se întoarce. Este ceva regal în disprețul pe care îl arată picioarelor lui tata, care nu și-a scos pantofii. Îi salută din cap pe fratele meu vitreg și pe soția cea nouă. Peste mine și Anikka își revarsă întreaga forță a afecțiuni și zâmbetelor ei. Îmi dau seama, când se apropie de mine, că semăn mai mult cu ea decât cu mami. Gleznele și genunchii mi s-au expandat și nu și-au mai revenit la ce fuseseră odată. Sunt o femeie îmbătrânită înainte de vreme.

Pe masă se pune mâncare prăjită. Dăm din mână-n mână farfuriile și șervețelele. Bucăți de chutney – verde, usturoi, cocos, tamarind – colorează marginile fiecărei farfurii.

Nani deschide o cutie de bomboane pe care a cumpărat-o de la magazin. Ia una înainte de a le oferi celorlalți. Ochii i se întorc la biluțele vesele umplute cu ghee. Îi dă cutia soacră-mii.

În cameră sunt prea multe persoane; îi spun lui Ila să deschidă ferestrele.

Îmi pare bine să te cunosc, îi spune soacră-mea lui tata.

Întinde spre el cutia și tata rupe cu o mână o bucată trapezoidală.

La început nici nu am știut că Antara are tată, așa că ne bucurăm să te cunoaștem.

În cameră se lasă tăcerea. Dilip evită privirile mele și pe ale maică-sii. Soția cea nouă rămâne o clipă împietrită, dar își revine când cutia cu dulciuri ajunge la ea. Ia restul triunghiului mutilat de soțul ei și i-l oferă fiului. Are o bucată de pakora în gură așa că se întoarce în cealaltă parte. Femeia rămâne cu mâna așa, suspendată, așteptând ca el să accepte dulcele.

Toată lumea zâmbește și tace. Bebelușul scoate un sunet și toți adulții suspină și zâmbesc și se uită la mine, ușurați că s-a trezit. Încep să vorbească între ei încet, Dilip și tata cu soacră-mea. Soția cea nouă cu fiul ei.

Reuniunea este aproape un succes. Cu toții se simt bine. Sau se prefac. Toți au motive să se prefacă. Soția cea nouă și fiul de dragul tatei. Tata pentru sine însuși și poate chiar și pentru Anikka și pentru mine. Dilip are același interes, iar soacră-mea se preface pentru el. Nani nu se va preface. A dispărut din cameră, să vadă, probabil, ce face fiica ei. Pe ea nu o interesează să fie politicoasă cu cineva. l

(Romanul „Zahăr ars“ de Avni Doshi urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea Ancăi Dumitru.)