În 4 octombrie, protectorul Italiei, Sf. Francisc, 1182-1226, a fost omagiat în orașul Umbriei, unde cu decenii în urmă, bursier fericit la Perugia, descopeream vitalitatea unei tradiții spirituale și culturale întreținută cu mândrie de aproape nouă sute de ani. Față de alți ani, acum, la festivitățile tradiționale, am perceput și un aer postmodern alternând cu devoțiunea. Un actor, Giovanni Scifone, a relatat în emisiunea RAI-Uno episoadele principale din viața viitorului sfânt, oarecum șarjat, într-un registru umoristic, uneori cu accente anticlericale. Respectul era subînțeles, familiaritatea religios-culturală a întregii Peninsule (nu mai puțin a Sardiniei, cea care oferise uleiul votiv în acest an) cu figura emblematică a lui Poverello îi permitea actorului și un aer ludic. Invitat recent, împreună cu Ion Pop, la Memorialul Ipotești, de Centrul Național de Studii Mihai Eminescu, de către cercetătoarea Lucia Țurcanu, coordonatoarea unor dialoguri culturale, am participat și la un seminar cu studenți din Iași, Bacău, Suceava și Cluj. Cadrele universitare prezente, Gina Puică, Daniela Petroșelu, Adrian Jicu aveau darul și experiența de a provoca libera gândire a studenților, unii dintre ei masteranzi. Demontarea mecanismelor epice ale nuvelei Cezara, de exemplu, a stimulat spiritul critic, nu elogiul nenuanțat, calitățile poetice, descriptive-fabuloase ale poetului, nu trama propriu-zisă a nuvelei. Asistam la o discuție salutară, care elimina prejudecățile, nu și efortul interpretativ proaspăt. Într-un fel ceea ce se întâmpla cu Francisc din Assisi se întâmpla, schimbând cele necesare și aici, la Ipotești, loc sacru pentru români, așa cum este Assisi pentru italieni, sau Florența lui Dante. Câteva nopți dormite aproape, nu chiar sub acoperișul casei natale a lui Eminescu, plimbările prin grădina familiei fostului căminar, muzeul cu volume, piese de mobilier sau vestimentație, altele, tot de uz cotidian, din vremea poetului erau mijloace de a cunoaște mai bine o epocă, nu de a diviniza o statuie. Energiile locului le-au simțit și cei din jurul Editurii Eikon, condusă de Valentin Ajder, adunați sub bolta viței de vie din grădină, recitând, discutând, cântând.
Pentru mine, totul a început cu transpunerile din italiana veche (italiano volgare) în limba română a Cântecului fratelui Soare al lui Francisc din Assisi, text publicat în revista „Echinox“. Colegii mei, Eugen Uricaru și Marcel Constantin Runcanu, au transpus poeziile unor Rinaldo d’ Aquino, Jacopone da Todi, mie mi-a revenit traducerea celebrului imn, sau a laudei. Era în 1969, profesoara noastră de literatură italiană de la Facultatea de Filologie, doamna Viorica Lascu, ne introducea, discret, în lumea valorilor religioase europene. Doina Cornea a procedat la fel, dându-le cărți formatoare studenților ei. Credința creștină structura societatea acelor vremi, ar fi fost motivarea noastră, dacă întâmpinam probleme cu Cenzura. Nu am întâmpinat, slavă Domnului! Dar momentul acela a însemnat un punct de pornire decisiv pentru apropierea mea de Sfântul Francisc. Întâi am reluat textul Cântecului Fratelui Soare sau Laus creaturarum, peste un deceniu, chiar dacă existau sute de versiuni în românește, apoi am tradus de unul singur alte poezii din aceeași perioadă istorică. Tot ce se lega de Francisc de Assisi, fie că era un citat dintr-o carte de ficțiune sau o informație istorică, o aluzie poetică, filosofică, avea o rezonanță specială pentru mine. Sfântul Francisc îmi devenise, treptat, familiar. Capacitatea sa miraculoasă de a concilia, printr-o viziune integratoare, aparenta opoziție dintre natură și cultură, pur și simplu mă fascinase. În modul cel mai simplu, Sfântul Francisc ajungea, firesc, la Creator, prin intermediul creației terestre, cea care păstra amprentele divinității. Regretatul italienist Marian Papahagi m-a aprovizionat cu tomuri, tratate, antologii, crestomații din secolele de trecere de la Evul Mediu la Renașterea timpurie, cea pe care Francisc o prevestește, după cei mai mulți cercetători. A urmat scrisoarea, redactată împreună cu prietenul meu amintit mai sus, către Il Magnifico Rettore dell Università per stranieri, Perugia. Motivul pentru a mi se acorda o busă de studii ? Dorința de a vedea cu ochii fizici ceea ce descrisesem cu ochii imaginației. Am ajuns, student fericit la Perugia, un pelerin la sursele franciscanismului. Am privit fascinat ochii arzând ai lui Il Poverello din portretul pictat de Cimabue, m-a uluit prospețimea frescelor lui Giotto și, mai ales, mormântul celui care mă chemase acolo. Cartea mea din 1992, Tânărul Francisc, s-a născut din fervorile acelui vis împlinit prin prima mea călătorie dincolo de Cortina de Fier, în Italia, din impresiile culese la San Damiano, la Porziuncula. În Toscana, în fine, la sălbăticia muntoasă din Chiusi La Verna. Cel mai mult m-a bucurat faptul că la Oradea volumul s-a vândut pe tarabele cu fructe și flori din piață. Era o sete extraordinară de carte religioasă. Aceasta-i, cred, explicația, nu calitățile volumului, faptul că el a apărut la momentul potrivit. Scriam, febril, diminețile, având din fericire toată documentația și mai ales trăirile în mine, așa că nu am pritocit prea mult volumul. Invitat de conducerea Institutului Teologic Franciscan de la Roman, prin 1995, am vorbit aici despre poezia franciscanului Ion M. Gârleanu. Aceasta în ziua Transitus-ului Sfântului Francisc. Împreună cu Al. Cistelecan am fost câteva seri care nu se pot uita împreună cu frații franciscani. Drept că eu îmbrăcam shetland-ul unui frate milos mă rădeam cu mașina de ras dată de alt frate, pentru că lucrurile mele fuseseră furate din mașină în Târgu Mureș. Regretatul prieten Eugen Avarvarei s-a dus prin camerele căminului și mi-a făcut rost de cele necesare unui călător păgubit, încât Al. Cistelecan a remarcat: „Ai ieșit mai câștigat din această pierdere!“