Între 18 septembrie și 3 octombrie anul acesta a avut loc un eveniment artistic de excepție: Arcul de Triumf din Place de l’Etoile a fost frumușel împachetat în pânză argintie, realizându-se astfel un proiect conceput de Christo Vladimiroff Javancheff, cunoscut în lumea artei sub numele de Christo, decedat anul trecut la New-York la vârsta de 85 de ani. De origine bulgară, Christo este cunoscut în Franța grație unui eveniment similar care a constat în împachetarea renumitului Pont-Neuf, prezentat ca atare publicului între 22 septembrie și 7 octombrie 1985. De fapt, trebuie menționat că performanțele artistice ale lui Christo au fost realizate în colaborare cu soția sa, Jeanne-Claude Donat de Guillebon, decedată în 2009. Cuplul a decis să semneze împreună sub numele de Christo ansamblul operelor concepute împreună. Și nu în ultimul rând ar trebui amintit că activitatea cuplului nu se oprește la aceste monumente. Ceva asemănător s-a întâmplat cu Reichstag-ul în 1995, împachetat la rândul său între 23 iunie și 7 iulie, ceea ce l-a determinat pe cancelarul Helmut Kohl să se arate scandalizat sub motiv că acțiunea aduce atingere unuia din simbolurile cele mai puternice ale istoriei germane. Alte performanțe au consistat în intervenții monumentale asupra peisajului ori amenajărilor publice, cu predilecție în Statele Unite.
Pregătirea unui astfel de eveniment, monumental ca dimensiune și efemer ca durată, este extrem de amănunțită, ea presupunând un stadiu de pregătire în detaliu, prin schițe și proiecte, a modului în care urmează să fie realizat drapajul obiectivului în chestiune. Iar costurile sunt pe măsură: nu mai puțin de 14 milioane de euro pentru acest ultim eveniment, sumă obținută prin vânzarea la casa de licitație Sotheby’s a machetelor, schițelor și desenelor pregătitoare montajului efectiv. Este vorba de un gen de model economic teoretizat și pus în practică de artist, fără ca vreo participare publică să fie solicitată. Materialul folosit a fost o pânză de polipropilenă reciclabilă, cu față argintată și dos albastru (25 000 m2) și 3 000 m de frânghie roșie din aceeași materie. Rezultatul a fost notabil: vreme de două săptămâni Arcul de Triumf s-a prezentat în rochiță argintie, fâstâcit ca o mireasă care nu prea știe ce i se întâmplă, aproape dematerializat prin îmbrăcămintea strălucitoare ce i s-a dat să poarte. Nici o urmă de greutate și ifos marțial, ca și cum o pală de vânt ar fi fost de ajuns să risipească silueta trupului masiv dacă nu s-ar ști că acesta este de piatră.
Evenimentul ar fi trebuit să aibă loc cu un an în urmă, dar a fost amânat din cauza pandemiei. Reticențele și opoziția la această acțiune au fost mult mai reduse decât cele întâmpinate în 1985, când Pont-Neuf a fost „împachetat“, vreme în care multe surle și trâmbițe au răsunat pentru a denunța extravaganța, ba chiar obrăznicia proiectului. Câteva luări de poziție în presa actuală franceză și internațională și-au exprimat din nou dezacordul dar acesta, la fel ca în urmă cu treizeci și șase de ani, a fost în întregime dezavuat de public. Poporul parizian a dat năvală, atunci ca și acum, să vadă minunea așteptată cu nerăbdare, căci evenimentul a făcut oarece gălăgie. Motivul ar putea fi un soi de desfătare în a vedea altfel peisajul parizian, solemn și elegant prin definiție, însă de această dată deturnat fără echivoc de la destinația inițială, într-un mod care nu are nimic de a face cu ceea ce el semnifică în mod obișnuit. Ar putea fi la mijloc gustul parizian pentru deghizare, despre care sper să scriu cu altă ocazie. Dar cel mai simplu este să presupunem că este vorba de un act gratuit, ca orice acțiune artistică demnă de acest titlu, care nu aduce nicio daună monumentului împachetat, căci la sfârșit el redevine ceea ce a fost de la bun început. Sensul intervenției ar putea să fie ironic, poate chiar de două ori ironic, dacă ne gândim că monumentul care suportă ambalarea în pânză poate să arate ca un cadou ori că gestul artistic devine o manieră indirectă de avertizare asupra necesității de a prezerva patrimoniul arhitectural. Ori poate, cine știe, simplul fapt de a oculta temporar o serie întreagă de simboluri creează o atmosferă de frivolitate și suplețe din care sunt evacuate pentru scurtă vreme sensuri grave și apăsătoare pe care monumentul le amintește în fiecare clipă.