În 2001, când s-a hotărît să publice micul său roman Comment je suis devenu stupide, tradus la noi cu titlul M-am hotărât să devin prost ( Ed. Humanitas, 2004, 2005, 2006), Martin Page a stârnit, în egală măsură, entuziasm și indignare ; într-un cuvânt, a iscat interes.Subiectul, inedit și delicat, este actual, dar ocolit de toată lumea. Îți trebuie curaj, mult curaj, poate chiar o doză de nebunie, să-l „abordezi“ în aroganta Franță, sfidând corectitudinea de orice natură și filosofia pozitivistă. Totul, fără cel mai mic complex de …inferioritate.
Trei ani mai târziu, de data aceasta în Germania, Hannes Stein lansa un „mic tratat pentru intelectuali epuizați“, cu un titlu mai „catifelat“: Cum m-am lăsat de gândit. Autorul avea și o justificare cât se poate de clară: „gândirea scade forța de atracție erotică și însingurează“.
Dacă în Franța și în Germania curajul celor doi scriitori avea o doză de unicitate, de câțiva ani, în România, cei care s-au hotărât să devină stupizi, renunțând la gândit, deci la logică și argumente raționale, sunt tot mai mulți. Le-am zis stupizi, pentru că termenul, așa cum este definit de DEX („lipsit de sens, de rațiune (…) greoi la minte, mărginit) este mai adecvat situației decât cel de prost, „tradus“ , tot în DEX, prin „om lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte, nătărău, tont, nerod, prostănac“.
Așadar, ce și-au zis stupizii de pe plaiurile noastre mioritice – unii nu lipsiți de oarece urme vagi de inteligență (?) –, în căutare de prilejuri pentru a-și etala originalitatea: ia să vedem noi care sunt beneficiile necugetării ; iar prilejul trist, din ultimul timp, declanșat de epidemia de Covid 19 le-a venit ca o mănușă.
În primul rând „băgarea în seamă ( era să zic în zeamă), profitabilă unor personaje veștejite, din varii domenii de activitate, majoritatea fără nicio legătură cu medicina sau cu orice alt subiect disecat cu îndârjire; apoi o îndelung amușinată apariție la TV, scăldată în lumina magică a iluziei notorietății și, desigur, nu lipsit de interes, un plocon unsuros de capital politic.
Vioi, certăreți, în majoritatea cazurilor grobieni, stupizii au scăpat de „paluarea gândirii“, plesnesc de sănătate, sunt hiper-activi, gata oricând de harță.
Hannes Stein definește gândirea, în cartea sa , ca fiind „un dialog continuu și tăcut cu tine“. Mă întreb, poate fi ceva mai inutil, mai plicticos pentru stupizi decât acest chinuitor efort zadarnic ? Cum să vorbești cu tine când totul ți se oferă gata mestecat. E plin internetul de știri impecabil ticluite, nemărginirea lumii de după colț nu mai are niciun secret, Oculta Mondială se deconspiră singură pe zi ce trece. „Metoda debarasării“, invocată de scriitorul german, înseamnă pentru stupizi renunțarea la orice dilemă, iar consecvența în susținerea aberațiilor e zidită pentru totdeauna în mintea celor care se îndreaptă neabătut spre următoarea certitudine.
„Paradisul necugetării“ este luat din ce în ce mai mult în stăpânire de teoria conspirației. Prin aceasta, irigată continuu cu știri alarmiste spre a fi menținută veșnic verde, se poate explica totul : migrația suspectă a păsărilor, fazele insidioase ale lunii, instigatoarea foșnire a pădurilor, perfidia bine camuflată a vaccinului, colaboraționismul cifrei 5 cu litera G într-un malefic binom acaparator. Stupizii știu precis când vine și cine va provoca următoarea catastrofă, care sunt obiectivele „globaliștilor masoni“, cum va acționa „Consiliul celor 300“, rolul Cabalei și al celor „Patru cavaleri ai Apocalipsei“. Dar mai bine să-i dăm cuvântul lui Hannes Stein: „Avantajul infailibil al teoriei conspirației este acela că vă permite să înțelegeți totul perfect. Ea vă dezvăluie că tot răul din lume ne este cauzat de EI, indiferent cine sunt EI. (…) Ultimul avantaj al teoriilor conspirației, asupra cărora s-a aruncat deja o rază de lumină, este acela că nu pot fi contrazise. Oricine protestează prea energic este pus la punct, reproșându-i-se că și el face parte dintre conspiratori“.
Așadar, uniți prin renunțarea simultană la gândire, stupizii au scăpat de orice îndoieli, având o imensă încredere în tot ce ocolește gândirea rațională, afișând cu lejeritate un nezdruncinat respect personal până la altitudini de statuie. În marele lor orgoliu, ei nu se împiedică de amănunte nesemnificative, cum ar fi o simplă fărâmă de logică : dacă „marea și otrăvitoarea finanță mondială“, „satanicii globaliști masoni“ și ceilalți confrați întru rele domină, în prezent, lumea, după cum susțin cu vehemență atotștiutorii care nu admit contraziceri, ce rost mai au zbaterile acestor zei ai răului atât de ușor de decriptat, în loc să trăiască liniștiți, într-un anonimat binefăcător, rumegându-și „supremația“ în lumea care le-a căzut la picioare?
Dacă și marele Flaubert a conceput un Dicționar de idei primite de-a gata, de ce s-ar mai împiedica ei, stupizii care-și culeg certitudinile din mlaștina internetului, de niște bieți cârtitori care, în micimea lor, își tot pun întrebări, se îndoiesc, rămânând orbi în fața deconspiratelor secrete ale universului…