Înțelegem de obicei prin „mica istorie“ o istorie anecdotică și paralelă ce acompaniază istoria propriu-zisă; domeniul ei specific ar fi partea mai puțin vizibilă a întâmplărilor, unde erotica scandaloasă joacă rol principal. Dar o „mică istorie“ poate să însemne și cu totul altceva, mult mai grav.
Când pronunțăm cuvântul istorie ne gândim obligatoriu la scurgerea timpului, la desfășurarea evenimentelor în diacronia lor: istoria înseamnă scurgerea, unul după altul, a anilor și apoi a secolelor, desfășurarea aventurii umane în ordinea timpului măsurabil. Cel care se îndeletnicește cu istoria ar trebui să fie conștient de efemeritatea obiectului de studiu și să-și plaseze idealul – dacă are vreunul – dincolo de imediat.
Se întâmplă însă ca anumiți istorici să adopte soluția opusă celei majoritare; în loc să urmărească evoluția cronologică, în loc să examineze anii și epocile înșirate „ca mărgelele pe ață“, ei să se oprească asupra unui fragment restrâns de timp și să-l examineze în profunzime, să urmărească de exemplu cum istoria mare se concentrează într-o istorie mică, într-un interval de timp extrem de redus (o bătălie, o răsturnare politică de amploare, căderea și moartea unui conducător legendar par a fi teme preferate). Istorici contemporani s-au specializat chiar în asemenea monografii consacrate unui singur eveniment, dar care luminează indirect un interval de secole (Anthony Beevor ar fi exemplul cel mai strălucit, prin cărțile sale despre războiul civil din Spania sau despre bătălia de la Stalingrad).
Alți autori au împins maniera reducționistă și mai departe. Ce ar fi să analizăm în detaliu un singur an din istoria umanității? Ce ar fi să verificăm în ce măsură un singur an a schimbat șirul previzibil al evenimentelor? Este ceea ce a încercat istoricul Florian Illies scriind volumul 1913: Der Sommer des Jahrhunderts („1913: Vara secolului“), apărut la Polirom în 2020 în traducerea lui Vasile V. Poenaru. Anul n-a fost ales la întâmplare – este cel care încheie o prelungită belle époque, obligând Europa să trăiască fără să știe pe buza prăpastiei, cu câteva luni înainte de izbucnirea măcelului mondial.
Ambiția autorului a fost aceea de a surprinde societatea europeană în ansamblul ei, analizând politica și economia, arta și mișcările de avangardă, literatura, arhitectura, organizarea administrativă etc., etc. Toate aceste capitole ar fi necesitat fiecare scrierea unor tomuri masive; rezumate și simbolizate prin câteva portrete memorabile de scriitori, filozofi, politicieni, artiști etc., ele compun o carte. Lunile anului 1913 – din ianuarie până în decembrie – se desfășoară înaintea noastră cu sute de întâmplări individuale și evenimente sociale, special alese pentru a oglindi lunga pace europeană de care Continentul avusese parte timp de o jumătate de secol.
Ceea ce au făcut în anul 1913 persoanele individuale numite Franz Fafka, Robert Musil, Thomas Mann ori Marcel Proust, pictorii Egon Schiele, Oscar Kokoschka, Paul Klee, poeții Reiner Maria Rilke, Stefan George și Georg Trakl, Kaiserul Wilhelm al II-lea și moștenitorul tronului austriac Franz Ferdinand e mult mai interesant decât o prelegere despre Europa de la finele epocii numite belle. Să adăugăm că apar aici și siluetele fugitive ale lui Hitler, Lenin, Stalin, Tito, în chip de mici burghezi amărâți, ducând pentru moment o existență mai degrabă sordidă.