O vreme, am crezut că uzurparea de către practicanții
extremismului de stânga a unor concepte și denumiri
politice clasice e pură întâmplare. După știința mea, primul
termen pe care l-au canibalizat a fost democrație. Mai precis,
derivatul democrat. Erai plasat într-o categorie frecventabilă,
sau, dimpotrivă, într-una abominabilă în funcție de cum
erai perceput de către cenzorii auto-desemnați ai corectitudinii politice (PC).
M-am trezit și eu descris în corespondența dintre un prieten al meu american
mai vechi, care mă recomanda altuia, cu care mă împrietenisem între timp,
drept „a true democrat“. A trecut mult până să-mi dau seama că fusesem
supus unei evaluări ideologice severe și că, finalmente, trecusem testul. Că
eram și sunt un adept inflexibil
al democrației știam, nu era
nevoie să mi-o confirme nimeni.
Dar de ce „democrat adevărat“?
Existau și democrați
„neadevărați“?
Prietenul pe care-l evoc
poate fi acuzat de multe, dar
nu de folosirea improprie a
englezei. Cred, chiar, că e unul
din marii stiliști ai acestei limbi,
un jurnalist și un scriitor
extraordinar. Prin urmare,
noul sens al cuvântului trebuie
căutat în altă parte. Și anume,
în siluirea sistematică a limbajului
către cei care se pregătesc să
impună lumii noua formă de
comunism. Evident, prietenul
meu nu face parte din această
categorie, dar faptul că un om
extrem de lucid s-a lăsat
contaminat de newspeak indică
gradul de agresivitate la care
s-a ajuns în mediile culturale
și intelectuale occidentale. În
jargonul PC, „democrat“ nu
înseamnă însă un „adept al
democrației“, ci un personaj
care aderă la setul de valori
elaborate în ultimele decenii
în campusurile americane.
Adică, acel amestec baroc de
conformism, de puritanism și
exclusivism ideologic, de
respectarea și propagarea unor
teorii, inevitabil, extremiste.
În numele cauzei nobile
a combaterii rasismului s-a
ajuns la forme stranii de excludere
a categoriilor umane care ar
avea același drept la existență
nediscriminată. Aberația se
întâmplă pentru că în faza
actuală se aud doar vocile
extremiștilor, ale propagandiștilor
și ale profitorilor schimbării
paradigmei civilizaționale
occidentale. Întotdeauna și
pretutindeni există grupuri
bine organizate care pândesc
oportunitățile aduse de
modificările ierarhiilor simbolice
(și nu numai) din societate.
Sunt acestea în beneficiul general, așa cum ne învață teoriile despre drepturile
omului? Nici vorbă. Ele sunt, exclusiv, în folosul celor care și-au apropriat,
ca la comandă, memoria unei istorii defavorabile și pentru care consideră că
ei, urmașii împilaților de altădată, trebuie răsplătiți.
În principiu, nu văd nimic rău în compensarea bănească a unor nedreptăți
istorice. Am prieteni proveniți din familii de deținuți politic și cunosc
îndeaproape atmosfera de teroare și sărăcie în care au crescut. Chiar adolescent
fiind, îmi dădeam seama că ei sunt altfel, hipersensibili și stranii, reacționând
la cuvinte și situații peste care cineva provenit dintr-un mediu „fără probleme“
trecea cât se poate de firesc. Chestiunea nu e să nu arăți empatie „dezmoșteniților
sorții“, ci să nu cazi în plasa întinsă de cei care folosesc în scop personal
tragediile istorice. Aceștia nu vor doar compensări, ci excluderi și discriminare.
Pentru ei, rezolvarea problemelor trebuie făcută prin criminalizarea majorităților,
și nu prin asocierea cu oamenii raționali. Astfel s-a ajuns ca, fără cea mai vagă
urmă de remușcare, pentru mulți militanți woke simplul și involuntarul fapt
de a fi alb să constituie o crimă de neiertat.
Nu contează că n-ai jignit în viața ta pe motiv de culoare a pielii pe
nimeni, că ai trăit în medii multiculturale în care noțiunile de rasă nu existau,
iar cele de clasă erau atât de estompate încât nu le simțeai în niciun fel.
Diferențele erau reglate în mod natural, prin apelul la bun-simț și prin triumful
rațiunii. N-am avut experiența sclavagismului (nici unul din strămoșii mei
n-a fost stăpân de sclavi, respectiv, de „robi“ din etnia rromă), n-am exploatat,
nici părinții mei, nici eu, pe nimeni. Dimpotrivă, am considerat întotdeauna
că măcar două din cele trei cuvinte ale lozincii Revoluției franceze, „liberté“
și „egalité“, sunt esențiale în tot ce faci. (E drept, cu „fraternité“ am o problemă:
sunt mult prea multe secături în lumea asta cu care n-aș fraterniza nici în
ruptul capului! Dar și aceia au dreptul la libertate și egalitate, indiferent de
ceea ce cred eu despre ei.)
Într-o astfel de accepțiune mă simt, într-adevăr, un democrat. Dar
definiția democrației, așa cum o înțeleg eu, e nu doar depășită, ci și incriminantă.
Astăzi, pentru a fi „democrat“ trebuie să îmbraci rubașca stalinistă a
conformismului și să respecți până la ultima literă poncifele corectitudinii
politice. A fi „democrat“ înseamnă a exclude, a anula („cancel culture“) a
dărâma tot ceea ce s-a construit înaintea ta și a susține, impertinent, că lumea
începe cu tine și cu amicii tăi pe cât de sterili, pe atât de agresivi. Noii
„democrați“ provin din categoria complexaților, a nevroticilor speriați și de
umbra lor, a tăntălăilor nebăgați în seamă, care își imaginează că a sosit clipa
revanșei. Din neterminați și sfioși, cum erau, au ajuns excesiv de volubili și
autoritari.
Țintele lor sunt întotdeauna ușoare și false. Ei s-au strecurat acolo unde
ușile erau gata deschise și scaunele pregătite pentru a fi ocupate. Nu au dus
lupte și nu au câștigat în chip meritocratic — pentru că sunt și neputincioși,
și lași —, dar au început să dea
comenzi, mizând pe lipsa de
reacție a celor care, din prea
mult bun-simț, consideră că
trebuie auzite toate vocile.
Primul lucru pe care l-au decretat
e tocmai contrariul: nu trebuie
auzită decât vocea lor. Cei care
vorbesc alt limbaj sunt imediat
reprimați, batjocoriți, călcați
în picioare și etichetați cu
formule infamante. Cu cât
cineva e mai rațional, cu atât
trebuie admonestat mai dur.
Deși comandamentele
corectitudinii politice se predau
azi în școli — în universități și
în mass-media au făcut prăpăd
—, noii komisari nu au câștigat
încă partida. Și nu o vor câștiga,
pentru că și-au ales greșit
adversarii. În orice societate,
și parcă în a noastră mai abitir,
există elemente declasate,
extremiste, primejdioase pentru
democrație. Sociologii spun că
ele ar reprezenta cam 10-15 la
sută din totalul populației.
Vreme de câțiva ani, s-au
estompat, înăbușite de
agresivitatea irațională a USLului
(creația lui Ponta și a lui
Crin Antonescu) și de nebunia
totalitară a PSD-ului. Căderea
ultimului stalinist, Dragnea,
a coagulat forțele extremiste,
mistic-patriotarde, naționaliste
și șovine, care au obținut la
ultimele alegeri un scor care
a șocat pe toată lumea. Dacă
vor cu adevărat să se lupte cu
cineva, adepții autohtoni ai PC
au la dispoziție AUR-ul și
segmentele extremiste din toate
celelalte partide, inclusiv (și
mai ales) PSD-ul.
În loc s-o facă, au luat la
ochi câțiva intelectuali impecabili
din punct de vedere moral și
profesional și i-au transformat
în monștri. Tactica e binecunoscută
de pe vremea lui
Lenin și a lui Stalin: crearea de
ținte false nu presupune niciun risc și te mai alegi și cu oarecare notorietate.
În plus, e exclus ca Liiceanu, Pleșu, Manolescu, Patapievici, Tismăneanu să
se pună în fruntea unei găști de haidamaci înarmați cu ciomege care, vorba
baladei de cartier, „să mi-i distreze/ Pe la carii și proteze/ Pe la dinți, pe la
molari/ Ca în filme cu dolari…“. Nu, tot ce riscă e să fie trimiși, asemeni lui
Caliban, să citească și altceva decât rânceda celuloză a dejecțiilor marxiste.
În schimb, numele propriu Șoșoacă s-ar putea să reacționeze altfel decât se
așteaptă ei…
Nu cunosc în România niciun adept al corectitudinii politice
care să fie o somitate în domeniul lui. Fără excepție, sunt
nulități și mediocrități roase de ambiție, care speră ca prin
scurtcircuitare ideologică să ajungă în poziții de putere.
Unii dintre ei chiar au ocupat, cu sprijin politic, funcții în
ministere și locuri călduțe finanțate de stat. Nerecunoscuți
de comunitatea științifică sau artistică, au pozat în pontifi severi, în arbitri
ai jocurilor publice fără să aibă cunoștințe elementare privind regulamentul
acestora. Când au ajuns în universități, au avut grijă să schimbe regulile de
promovare, astfel încât criteriile să corespundă găunoasei lor agitații militantpolitice.
Rezultatele se văd: cohorte după cohorte de absolvenți hrăniți cu
iluzii comunistoide, pseudo-profesioniști de care angajatorii se apără ca de
ciumă. Retrăim în plină revoluție tehnologică mondială procesul de decerebrare
care a pecetluit în anii 1950, probabil pentru totdeauna, destinul de țară
subdezvoltată al României.
Dezastrele încep întotdeauna cu falsificarea simbolurilor și cu negarea
conceptelor cu înțeles demult stabilit. Cei care s-au specializat în astfel de
operații cunosc fragilitatea democrației și refuzul adevăraților ei reprezentanți
de a se angrena în bătălii în care armele sunt ura, vulgaritatea și resentimentul.
Pe termen scurt, e posibil să triumfe. E sigur, însă, că monștrii pe care-i
creează chiar în timp ce-și savurează trista victorie îi vor devora chiar pe ei
cu o ferocitate nemaiîntâlnită. Circul infernal continuă…