Mădălina Diaconu, care predă filosofie la Universitatea din Viena, a scris o Istorie a ideilor României pentru publicul de limbă germană. E un adevărat eveniment — și nu numai pentru germanofonii interesați de România, întrucât e prima carte de acest tip. Nu stăm prea bine în Germania nici cu manualele de limba română, nici cu ghidurile turistice, cu cărțile de geografie; necum să existe introduceri la zi în istoria literaturii, culturii, filosofiei române.
Sistematic și bine documentat, volumul intitulat Ideengeschichte Rumäniens a apărut la cunoscuta Editură Ferdinand Schöningh (care a devenit, de câțiva ani, un imprint al Editurii Brill). „Istoria ideilor“e un concept controversat din punct de vedere metodologic și considerat, de către unii, chiar depășit, dar autoarea își explică, în Introducere, în mod convingător abordarea. Este, de fapt, vorba de o expunere a „întrebărilor relevante pentru societate și a controverselor ideologice din România de azi“. Nu de idei în sine, desprinse de oameni, ci de teorii în contextul condițiilor lor de apariție, al circulației și receptării lor. Conform definiției cărții, ideile sunt totodată probleme născute într-un anumit moment istoric și nerezolvabile doar teoretic. De unde unele ramificații către istoria instituțiilor (de exemplu, a cenzurii) sau a dreptului și către istoria politică în general. Desigur, și către istoria literaturii sau sociologiei.
Mădălina Diaconu consideră că o astfel de istorie trebuie începută cu modernizarea, pe care o leagă de construirea și imaginarea națiunii (în sensul dat acesteia de Benedict Anderson). Începe, așadar, cu Școala Ardeleană. Urmărește, apoi, mari probleme de lungă durată: modernizarea „de sus“ și rapidă, teoria maioresciană a formelor fără fond, cu variatele ei forme de receptare și modificări, raportările divergente la modernizarea urbană și la ruralitate, tradiționalismul și modernismul, tema originii (mitizarea dacilor și a romanilor), toposurile Bizanțului și Balcanilor. Cu centrul de greutate axat pe câte o epocă, dar urmărind repercusiunile discuțiilor prin care identitatea națională a fost construită de către intelectuali până în ziua de azi. Aceste deschideri ale fiecărui capitol către urmările ideilor dominante în epocă și către rolul lor în prezent (precum și către modul în care au fost percepute după 1989) dau anvergura reflexivă a cărții. Claritatea și sobrietatea cu care sunt structurate și urmărite în timp merită o remarcă specială. Citatele sunt reduse la minim, totul e contras și esențializat.
Scris într-o germană ușor retro, cu predilecția caracteristică intelectualilor din Austria pentru cuvinte de origine romanică, volumul nu e propriu-zis o introducere la îndemâna oricui (deși se adresează, conform prefeței, și nespecialiștilor). Deschide, în schimb, ochii cititorului avizat asupra lungii durate a unor obsesii intelectuale sau teme majore, a transformărilor lor și a consecințelor lor până azi. La o reeditare ar fi de dorit o completare a indicelui de nume, din care lipsesc multe din personalitățile pomenite în text.
Mădălina Diaconu pune în contrast interpretări date unor teme și momente-cheie de către intelectuali cu opinii diferite precum Zigu Ornea, Adrian Marino, Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici și Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi, Marta Petreu, Daniel Barbu sau Michael Shafir. Nu ocolește punctele nevralgice ale niciunei epoci. Capitolele despre istoria intelectuală din România de după 1989, ca și acelea privind timpurile care au urmat aderării la Uniunea Europeană discută controversele despre postmodernismul românesc, cele legate de occidentalizare și naționalism, de memorie („între mândrie, nostalgie și ură“), de antisemitism și Holocaust; fără a pierde din vedere nici mitizarea interbelicului după 1989, nici anticomunismul și conservatorismul, revirimentul religiozității, liberalismul de diferite tipuri, feminismul, discuția despre elite, noua stângă.
Neobișnuite față de istoriile monoculturale tradiționale, extrem de binevenite și de utile, sunt capitolele despre evreii și romii, ungurii și germanii din România. Istoria ideilor de pe aceste meleaguri nu a fost creată doar de etnici români. Mădălina Diaconu rezumă astfel, în încheierea cărții, dilemele minorităților între identitate și asimilare, conștiință regională și națională, și contribuția lor la dezbateri. E vorba, totodată, de scurte istorii ale imaginii lor în cultura română. Dureroasă rămâne observația despre tabuizarea prezenței romilor în dezbaterile românești de istorie a ideilor. La fel, cele despre stereotipurile antise mite și antimaghiare. Comentariile despre idea lizarea Transilvaniei și a sașilor reprezintă și ele un avertisment. Autoarea însăși consi deră aceste capitole fragmentare și parțiale, din cauza multelor deziderate ale cercetării în domeniu. Avertizează chiar că „nu au cum să mulțumească pe nimeni, până la urmă“. Însă metareflecțiile ei preli minare și perspectiva ei imagologică creează chiar ceea ce altminteri lipsește cel mai mult istoriografiei românești: perspectiva transculturală și transnațională asupra istoriei ideilor României.
Totodată, însă, volumul reprezintă o privire din interior asupra culturii române, chiar dacă una critică și lipsită de menajamente, așa cum se cuvine. Probabil că un istoric german al ideilor ar fi accentuat și personalități mai puțin luate în seamă în țară, dar deja cunoscute în lumea de limbă germană. De exemplu, Alexandru Scarlat(ovici) Sturdza / Alexandre Stourdza, diplomatul rus în Germania, autor al primei versiuni a tratatului Sfintei Alianțe și al unor scrieri conservatoare și ortodoxe care au stârnit aprige discuții în perioada Restaurației. Îl cunoștea și Goethe. (Slavofilii nu au însă un renume bun în istoriografia română.). Sau junimistul Ioan Alexandru „Zizin“ Cantacuzino / Jean Alexandre „Zizine“ Cantacuzène, primul traducător al lui Schopenhauer în franceză. Acesta este, că ne place sau nu, mai cunoscut nemților cultivați decât prietenul său Titu Maiorescu, întrucât a fost pomenit și de Nietzsche. Și așa mai departe. Recunosc că mi-ar fi plăcut să găsesc, uneori, un pic de dialog cu istoria receptării ideilor românești în mediul german (având în minte Oglinzile paralele ale lui Klaus Heitmann). Dar lipsa lui, care ține de opțiuni metodologice bine explicate, nu știrbește meritele cărții.
Așa cum e scrisă, Istoria Mădălinei Diaconu are avantajul de a putea fi tradusă fără foarte mari modificări în limba română, nefiind marcată structural de faptul că se adresează unor cititori neromâni. Și chiar ar fi de dorit să apară o versiune românească. Fiindcă o istorie a ideilor cu asemenea abordare teoretică și atât de nuanțată lipsește și în limba română. Ba nici sistematizări „de autor“ale filosofiei românești nu s-au mai scris, de la Ion Ianoși încoace. Iar pentru oricine are de transmis, în țările de limbă germană, informații despre istoria intelectuală a României, volumul de față rămâne un instrument de lucru de neînlocuit.