Aceeași mare este romanul teribil al lui Amos Oz. Nu are sens să invocăm teorii ale romanului pentru a ne poziționa în raport cu „oferta“ genului pe care o lansează prozatorul israelian, dar s-ar justifica să zăbovim teoretic asupra structurii, adâncindu-ne în cele două maniere constructive propuse de Marthe Robert. Pentru că, roman sau poem, Aceeași mare este o serioasă călătorie prin mituri, reconfirmate ca atare în decorul cotidian al întâmplărilor aparent minore. Această „narațiune poetică“aruncă în prima scenă trei dintre personajele textului, locuind în Bat Yam: Albert Danon, a cărui soție, Nadia, moare de cancer ovarian, respectiv fiul lor, Rico, plecat în Tibet. Familiei i se adaugă tânăra Dita Inbar, prietena lui Rico, și sexagenara Bettine Carmel, plus alte câteva personaje secundare. Neașteptat, naratorul coboară în text pentru a dirija corul de voci care asigură polifonia în poemul în proză la care contribuie deopotrivă ca instanță auctorială și personaj.
Revenind la perspectiva mitanalitică, Aceeași mare este un poem oedipian pe dos, cu doi eroi, tată și fiu, iubind aceleași două femei, soție și prietenă a fiului său, mamă și prietenă. Stranii triunghiuri ascuțite se construiesc în text. Fiorul erotic este omniprezent. În unghiul atipic al fiecărui triunghi, poezia de un erotism limpezit se devoalează în pagini. Albert în raport cu Dita își ține trupul în frâu: „la vederea picioarelor ei desculțe/ inima se supără pe trup“(p.47). Fiul Rico, în acord cu versetul „gol am ieșit din pântecele mamei și gol mă voi întoarce“din Cartea lui Iov, se raportează astfel: „Tata nu vede/ secretul acestui verset: pântecele ei/ mă așteaptă. Am ieșit. Mă voi întoarce. Crucea din mijlocul drumului/ contează mai puțin“ (p. 71). În rătăcirile celor doi, catalizatorii dorințelor mocnite ale protagoniștilor sunt portugheza Miriam și contabila Bettine. Scris în cheie biblică, încărcat de referințe din Vechiul Testament, romanul Aceeași mare cultivă o poezie erotică nu doar izvorâtă din Cântarea cântărilor, ci păstrând elemente-reper din limbajul psalmic.
Până și autorul pare să se întoarcă în pagini la ademenirea languroasă a textului, la foșnetul lui în așternutul hârtiei, dar și din iluzia scăldării multiple în aceleași ape heracliteene: „Dar ce vrea să spună naratorul? […] dacă, de exemplu, în ziarul de seară apare expresia un nou spirit, mă grăbesc să mă scald de două ori în același râu“(p.59). Valurile textului său din Aceeași mare sunt valurile mării, sau invers, marea e totul; din nou, Cartea lui Iov revine pentru a oferi cheia spre limpezirea zbaterii, iar parafraza „Marea a dat, marea a luat“ după versetul 1:21 depășește un simplu fel de a pătrunde hermeneutic în mecanica textului. E un fel de a înțelege viața. Înțelepciunea e să o lași să curgă, să se verse, să se stingă în valurile mereu aceleași ale mării la care se raportează lumea; altfel, „nemulțumirea dă naștere la metastaze“(p.153):
„Chiar și tu. Toți. Tot. Bat Yam se va umple de alți oameni care și ei la rândul lor singuri în noapte se vor întreba uneori ce-i face luna mării și care e sensul tăcerii. Nici ei nu vor găsi răspuns. Totul atârnă de un fir de ață. Sensul tăcerii e tăcerea (p. 203).“
În căutările celor doi, tată și fiu, acasă sau aiurea, fundamentul hipertextual e, fără îndoială, Vechiul Testament, dar se împletesc în parcursul călătoriei spre aceeași mare și referințe din mitologia vechii Elade, printre care miturile lui Oedip și Orfeu. Rico întreprinde o călătorie cu încărcătură orfică în munți. El se întoarce printre umbrele subconștientului, așadar printre umbrele propriei locuiri spre a își elibera mama. Această poveste din romanul în versuri este una redată cu întreg arsenalul postmodern. Aceeași mare, ca amestec de genuri, referințe și mijloace de realizare este o poveste postmodernă prin excelență. Este o lucrare fragmentată, fără un fir logic al parcurgerii întâmplărilor, dar, poate de luat în considerare în aplecarea metatextuală asupra postmodernismului românesc, și fără frica autorului de a face uz (chiar abuz) de figuri de stil și de figuri retorice. Frumusețea romanului-poem constă tocmai în această reîntoarcere postmodernă la mit fără intenția destructurării sau pastișării. Personajele textului postmodern, aparent în dialog, dezvoltă o serie de monologuri fragmentate. Caracterul postmodern al lucrării e dat și de temele abordate de personaje în monologurile propriilor curgeri spre marea mereu aceeași, preluate din mainstream-ul discursului contemporan sau alimentate de mituri. În cartea astfel orchestrată, ca în artele performative, luminile rampei se mută pe rând pe câte unul dinte personaje, care își execută mișcările de dans, sau care își joacă rolul, care se lasă purtat, precum Dita în ipostaza unei Molly Bloom, printr-un stream of counsciousness.
Imaginile recurente ale cântecului păsării vestind moartea, amintind de perenitatea ei, ori ale mării, sunt cele care unesc fragmentele de teme, de discursuri, de întâmplări, meditația, lamentația, poveștile statorniciei și căutării aiurea, poveștile unei nații, ale unei promisiuni, ale neîncrederii. Fragmentele de imagini. Fragmentele de viață. Secvențele din suprafața vălurită a râurilor în curgere spre Aceeași mare. Valurile de text preluându-le și îmbrăcându-le în spuma paginii. Apoi tăcere, în sens mallarmean.