„Mica istorie” (II)

A încerca să faci literatură din documente istorice autentice – iată o tentație tot mai persistentă în proza din ultimele două secole. Dacă istoria înseamnă discurs coerent și unanim acceptat, ca și cum ar reprezenta o certitudine științifică, brodarea fantezistă pe trunchiul ferm al faptelor istorice prezintă pentru autor un enorm avantaj: acela de a sugera că faptele inventate de el ar fi la fel de reale și de importante ca înseși faptele istorice.

Inutil de precizat că fiecare dintre scenele, dialogurile și întâmplările unde personajele pomenite mai sus apar angrenate sunt reconstituite de Florian Illies în calitate de istoric scrupulos, utilizând doar documentul autentic și fugind de orice fantezie. Mărturia de „mică istorie“, reprezentată de monografia sa 1913: Vara secolului, secțiune transversală printr-un singur an din șirul nesfârșit al anilor, rămâne însă tulburătoare; nimic nu demonstrează mai clar imprevizibilul istoriei decât o carte precum cea de față. Într-o unanimitate înduioșătoare, intelectualii proeminenți ai anului 1913 priveau toți spre trecut și nici unul spre viitor. Indiferent dacă erau filozofi, artiști, scriitori, oameni politici sau șefi de state, nu exista la ei nici cea mai vagă bănuială în legătură cu evenimentele ce aveau să se dezlănțuie peste doar câteva luni, sacrificând zeci de milioane de vieți. Anesteziată, Europa trăia pe un nor trandafiriu situat la mare înălțime deasupra pământului.

Fără îndoială că însăși condiția istorică obligă privirea să se fixeze asupra trecutului, dar ceea ce se petrecea în 1913 depășea orice închipuire. Conducătorul care urma să declanșeze războiul mondial, Kaiserul Wilhelm al II-lea, nu avea, în 1913, mai stringentă preocupare decât aceea de a fi numit „Împăratul Păcii“ (da, chiar așa!). Confortat de cei 25 de ani de domnie prosperă și glorioasă, el ar fi vrut ca, după un sfert de secol, să intre în istorie drept promotorul numărul unu al păcii și al frăției universale. Iar arhiducele Franz Ferdinand, pretextul involuntar al războiului, se lupta din răsputeri pentru ca soția sa – doar contesă – să fie primită la toate marile evenimente ale Curții lui Franz Josef.

Se spune că artiștii și, în special, scriitorii ar fi antenele cele mai sensibile ale umanității, că ei ar fi sortiți să prevadă viitorul; dacă ne luăm după ce gândeau marii artiști ai momentului, inconștiența și mediocritatea lor egalau perfect pe cele ale restului oamenilor. Preocupați exclusiv de propria creație, de revelațiile pe care le pregăteau pe terenul artei, de propria lor bunăstare (în care componenta erotică devenise esențială), marile figuri ale lumii spiritului erau la fel de oarbe, nu aveau nici ele habar de ce se pregătea în adâncuri și spre ce se îndrepta Europa. Cu doar câteva luni înainte de instalarea infernului pe pământ, cele mai luminoase minți ale planetei trăiau pe o altă planetă.

Sensul polemic și demonstrativ pe care îl au lucrări precum cea a lui Florian Illies – carte ce se apropie de literatură prin decupajul și expunerea faptelor – nu trebuie să ne îndepărteze de realitatea întunecată înfățișată prin reflex: istoria nu se îndreaptă spre o anumită țintă, ea reprezintă o colecție informă de evenimente imprevizibile, de obicei tragice, pentru care omul nu este în nici un fel pregătit. Iar împrejurări similare, traversate de umanitate cu ani, decenii sau secole mai devreme, nu l-au ajutat niciodată pe om în nici un fel și nici nu l-au făcut mai înțelept.

Iată o concluzie mai degrabă deprimantă, extrasă din amuzanta, jucăușa și grațioasa „mică istorie“.