Pedofilul și moralistul

Am scris în România literară două articole despre așanumita

Afacere Matzneff. E vorba de scriitorul francez pedofil,

un practicant al acestei oribile forme de sexualitate și un

teoretician al ei. Cărțile lui au apărut în siajul mișcărilor

studențești anarhist-stângiste din 1968 și s-au bucurat de

constanta admirație a mediului intelectual parizian. Premiat,

adulat, invitat la emisiuni de televiziune, Matzneff și-a clădit o carieră de

mare scriitor“ povestindu-și aventurile cu fetițe abia ieșite din pubertate ori

descriind serviciile sexuale cumpărate de la băieței de unsprezece-doisprezece

ani din țări asiatice.

Timp de câteva decenii, Matzneff a acționat liber, fără ca establishment-ul

cultural francez sau internațional să

reacționeze la opera de corupție

morală și fizică a individului obsedat

să-și satisfacă plăcerile sexuale. Drama

lumii de azi provine și din faptul că

sloganul „E interzis să interzici“, care

a făcut furori în Mai 1968, a fost înțeles

nu ca o abolire a Cenzurii, ca o formă

a liberei exprimări, ci ca un îndemn

de a aduce în prim-plan cele mai

deșuchiate fapte ale umanității. A

respinge asemenea idei nu înseamnă

să promovezi un moralism ieftin, ci

să le evaluezi consecințele asupra

celor implicați. Practicanții pedofiliei

au fost, în unele cazuri, ei înșiși

victime, la vârsta copilăriei, ale unor

asemenea practici. Se pare că a fost

și cazul lui Matzneff. În felul acesta,

se propagă un lanț infernal, la capătul

căruia nu există decât nefericire,

depresii nevindecabile, suferințe,

tentative de sinucidere — într-un

cuvânt, destine distruse.

În 28 septembrie 2021, adică

peste câteva săptămâni, ar fi trebuit

să înceapă un proces în care Gabriel

Matzneff a fost acuzat de „apologie

a pedofiliei“ de o asociație, l’Ange

Bleu, al cărei obiect de activitate îl

constituie prevenirea și combaterea

pedofiliei. În paralel, Matzneff e

cercetat pentru viol asupra minorilor.

Din motive greu de explicat, ambele

proceduri s-au împotmolit. În ciuda

lansării unui apel public pentru

identificarea unor martori sau victime

ale violurilor lui Matzneff, probele

n-au apărut. Nici măcar o intens

mediatizată percheziție la sediul

Editurii Gallimard, care a publicat

cărțile de pornografie infantilă ale

lui Matzneff, n-a condus la rezultatele

scontate. Mai mult, în luna mai a

acestui an, un tribunal corecțional

din Paris a ajuns la concluzia că citația

prin care asociația l’Ange Bleu solicita

aducerea lui Matzneff în fața tribunalului

este „nulă“. Prin urmare, justiția franceză consideră că pedocriminalitatea nu

e o infracțiune care să merite luată în seamă.

Evident, ca de fiecare dată când ne aflăm în fața unei mârșăvii judiciare,

motivele au fost nu de fond, ci procedurale. Pentru judecători, n-au contat

nici cărțile cu conținut pornografic ale scriitorului, nici jurnalele intime

asumate ca reflectând realitatea, nici cele trei articole publicate în „L’Obs“,

Le Parisien“ și „L’Express“, care documentau pe larg activitatea de violator

și corupător a lui Matzneff. Interesul pentru personaj a apărut odată cu tipărirea

volumului de memorii al Vanessei Springora, Consimțământul — tocmai tradus

și în românește la Editura Polirom. Există, așadar, toate datele

care indică exonerarea scri itorului și, probabil, revenirea lui în

librării cu alte și alte cărți în care-și va evoca isprăvile sexuale cu

minori. Contextul e întru totul în favoarea lui: mișcările pentru

dezincriminarea pedofiliei cunosc în ultima vreme un avânt

nemaiîntâlnit. O poetă belgiană a mers chiar până la a susține

că atacurile la adresa violatorilor de minori le pot provoca bieților

pedofili grave traume psihice…

Trebuie reamintit că Gabriel Matzneff nu și-a ascuns

niciodată practicile sexuale. Dimpotrivă, a fost, de la începutul

carierei, cât se poate de direct și de agresiv. Volumul său, Les moins

de seize ans (Cei mai tineri de șaisprezece ani) i-a adus o reputație pe

cât de sulfuroasă, pe atât de durabilă. Invitat la una din edițiile

emisiunii „Apostrophes“, realizatorul Bernard Pivot l-a prezentat,

cu nonșalanță, ca fiind „un adevărat profesor de educație sexuală:

dă cursuri pe gratis și plătește cu propria sa persoană“. A fost

îmbrățișat de mediile artistice și declarat mare scriitor. În realitate,

proza lui e monocordă și lipsită de relief, centrată pe mecanicitatea unor teme:

seducția minorului/minorei, descrierea scenelor erotice (preferințele lui

Matzneff fiind sodomia și sexul oral), căutarea disperată de noi parteneri etc.,

etc.

Apărat de nume mari ale culturii franceze, Matzneff și-ar fi continuat

nestingherit „cuceririle“, inundând librăriile cu descrierile sale pe cât de

stereotipe, pe atât de respingătoare. Iată însă că publicarea mărturiilor Vanessei

Springora a ridicat vălul de pe una din cele mai murdare afaceri sexual-culturale

pe care le-a cunoscut Franța. Mega-bestseller în Hexagon, distins cu importante

premii literare, Consimțământul e o carte dură, în care autoarea, ajunsă la

maturitate, spune o poveste înfricoșătoare. Întâmplările au fost posibile doar

într-un mediu în care problemele de familie ale fetei de treisprezece-paisprezece

ani au condus la o dramă ale cărei consecințe nu au dispărut nici azi.

Vanessa Springora a crescut într-o casă unde dominau violența și ura.

Tatăl, un individ suspicios până la maladie, o acuza frecvent pe mamă de

infidelitate și imoralitate — ceea ce autoarea nu neagă, ci, dimpotrivă, oferă

numeroase exemple de „libertinaj“ ale femeii crescute în „spiritul lui ’68“, al

libertății sexuale nezăgăzuite. Deznodământul e cel previzibil: tatăl abandonează

familia, iar cele două încep o existență itinerantă, cu numeroase schimbări

de domicilii și, în ce-o privește pe mamă, de parteneri sexuali. Apariția lui

Matzneff într-un moment în care adolescenta se simțea complet eclipsată de

mondena ei genitoare are efectul

unui șoc. Fata care se considera urâtă,

cu o nevoie nestăvilită de a fi privită“

și pe care n-o curta nimeni, devine

obiectul unei adorații exprimate în

scrisori înflăcărate, în plimbări prin

centrul Parisului și, finalmente, printro

intensă activitate sexuală. Fata, care

nu împlinise încă paisprezece ani,

pe când Matzneff avea cincizeci,

subliniază: „Prezența acestui bărbat

e grandioasă“.

Relatarea Vanessei

Springora e cronica

unei iubiri detracate,

în care fata-femeie

devine obiectul

plăcerilor unui satir

obsedat de sex și de scris — cele două

activități suprapunându-se: cărțile

lui Matzneff sunt, așa cum am spus,

un fel de reportaje ce conțin descrierea

activităților lubrice ale autorului în

compania unor fetițe și băieți seduși

și inițiați („pe gratis“, vorba lui Pivot)

în practici erotice în care se considera

un maestru. Lucrurile sunt prezentate

cronologic, cu descrierea împrejurărilor

care le-au făcut posibile. Obsedată

de ideea de scriitor, Springora intră

cu o anumită voluptate în capcana

care i-a fost întinsă. Anii petrecuți

alături de Matzneff îi apar, chiar și

acum, după trei decenii și ceva,

miraculoși. Tonul femeii îndrăgostite,

și apoi trădate, nu lasă niciun

dubiu asupra profunzimii iubirii

față de predatorul sexual.

Și totuși, ruptura se produce.

Ea are două cauze. Prima e lectura

cărților „interzise“ ale scriitorului,

în care acesta își descrie cu lux de

amănunte aventurile sexuale cu

minori. A doua e faptul că Matzneff

nu se mulțumea cu ceea ce îi oferea

fata de paisprezece, apoi cincisprezece

ani. În paralel, el desfășura o intensă

activitate de seducere a unor fetițe

unele dintre ele venind, disperate, la ușa apartamentului unde Springora

trăia impresia că e unica beneficiară a pasiunii amoroase a maturului ei amant.

Au urmat o tentativă de sinucidere, despărțirea, aventura cu un alt bărbat,

Youri, de „numai“ douăzeci și cinci de ani, apoi numeroase amoruri pasagere.

Timp de peste două decenii, Springora a trecut prin depresii, prin sărăcie și

disperare. A fost salvată, după propria mărturisire, de întâlnirea cu bărbatul

care a știut să-i redea echilibrul și s-o reînvețe să fie femeie, și nu doar o

prestatoare de servicii sexuale.

În ciuda finalului acut moralizator a cărții, nu cred că

autoarea e pe deplin vindecată și că rănile trecutului

sunt cicatrizate. Evident, Vanessa Springora vrea să

avertizeze asupra primejdiilor unei vieți în care regulile

au fost abolite, iar permisivitatea absolută a luat locul

preceptelor morale. Prin Consimțământul, ea a intenționat,

în epoca #MeToo, să-l pedepsească pe monstrul care a distrus

destine, ori profitând de nefericirea unor copii cu existențe deja

frânte. Cu toate acestea, ea nu susține că a fost, sută la sută,

victima detracatului personaj. Paginile cele mai puternice ale

cărții nu sunt cele care vor să șocheze prin naturalismul lor, ci

acelea în care femeia de azi retrăiește momentele de femeie

îndrăgostită. Nu se percepea, atunci, ca o victimă, deoarece își

asumase legătura cu o lucidă voluptate, nutrită de o certă precocitate

sexuală.

Pentru cititorul român, rânduri pline de interes sunt acelea

în care, disperată de încheierea poveștii de dragoste, nimfeta îl

vizitează pe Cioran, un prieten apropiat al lui Matzneff. Îi destăinuie chinurile

prin care trece: învinuirile aduse de amant, care o consideră nebună, „minciunile

și disparițiile lui“, infidelitățile, faptul că a izolat-o de prieteni și de familie.

Iată ce soluție îi propune „moralistul nostru de serviciu“ din Rășinari:

„— G. e un artist, un scriitor foarte mare, lumea o să realizeze asta într-o

bună zi. Sau poate că nu, cine știe? Îl iubești, îi accepți felul de a fi. G. n-o să

se schimbe niciodată. Ai mare noroc că l-ai întâlnit. Rolul tău e să-l însoțești

pe drumul creației, să te pliezi pe capriciile lui“.

Lectura cărții Vanessei Springora mi-a provocat, pe lângă mai vechea

oroare față de Matzneff, și o temeinică scârbă față de Cioran.