După un volum scris împreună cu Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene (2019), Corina Ciocârlie revine asupra temei cu o carte de autor, cu titlul București, kilometrul zero și având subtitlul O istorie ilustrată a călătoriilor literare. Sub asemenea titluri, conținând termeni precum „dicționar” sau „istorie”, stă adeseori o muncă asiduă, absolut necesară pentru ca un colectiv de autori sau unul singur să poată „defrișa” și cartografia un întins teren de cercetare, sistematizân- du-l, pe cât posibil, dintr-o anumită perspectivă. La intersecția dintre geocritică și geopolitică, ambiționând să execute cât mai minuțioase hărți de geografie literară, cartea Corinei Ciocârlie este într-adevăr o istorie, nu numai bogat ilustrată (în condiții grafice deosebite oferite de editură), ci și densă în toate capitolele sale, care poartă titluri și subtitluri sugestive: Terminus paradis. Hoteluri, hanuri, ospătării, Mutații demografice, Peugeot versus Bugatti, Scene de viață galantă, Machetistul șef al orașului, Gara de Nord. Plecări și sosiri, Repaosul dominical, Viața la țară. Moșieri și moșierese ori Bucureștiul ca Eldorado. Provinciali din toate colțurile, uniți-vă! Citisem anterior, în paginile României literare, o parte din aceste contribuții, numai că, acum, perspectiva de ansamblu se conturează bine, ca și modul autoarei de a-și urmări tematica în toate elementele, aspectele și „pliurile” ei. În fiecare capitol (cu excepția ultimului, intitulat Post scriptum. Sindromul periferiei și care e mai degrabă eseistic), ea operează la vedere, sub ochii cititorului, câte o incursiune în acele cărți ce conțin, ca să spun așa, fondul tematic principal – fie că suntem „pe drumuri de munte” sau simțim „briza mării”, vedem „cerul deasupra Bucureștiului” sau ne aflăm „dincolo de Chitila”. De fiecare dată, Corina Ciocârlie pornește și repornește discuția pe baza unor cărți citite și recitite din literatura română (lista lor e dată la sfârșit) și a unei bibliografii românești și străine pe care o utilizează și o citează. Cartea se citește cu delicii (și datorită stilului autoarei), dar și cu înțelegerea faptului că scrierea unor asemenea capitole a presupus un efort documentar susținut. Pe scurt, în timp ce alți „cercetători” bat câmpii cu grație, refugiindu-se în propriul stil, Corina Ciocârlie a lucrat sistematic.
Astfel, fiecare capitol e o adevărată scanare a cărților de literatură română incluse în lista cercetării; iar lectorul avizat va intui cu ușurință care sunt autorii ce conturează Bucureștiul literar al Corinei Ciocârlie. Când vine vorba de Mitică, nu putea lipsi din cadru Caragiale; când Jim Marinescu, Otilia, Felix și Pascalopol ori Ioanide intră în scenă, suntem aproape de raftul romanelor călinesciene; când apare un adolescent privind Bucureștiul de sus, printr-o fereastră a unui bloc de pe Ștefan cel Mare, e limpede că am ajuns la Orbitor al lui Cărtărescu, iar când Doamna T. pleacă cu trenul și are urâta surpriză ca în compartiment să intre Fred Vasilescu cu noua lui cucerire, recitim Patul lui Procust de Camil Petrescu. Sunt în lista operelor citate și unele pe care Corina Ciocârlie le comentează sporadic, importanța lor în economia cărții fiind redusă. Autori de prim rang (Gellu Naum, Nichita Stănescu) sau mai puțin relevanți literar (Stelian Tănase, Bogdan Suceavă, Adina Popescu) sunt consultați mai degrabă din oficiu, ca și cum autoarea ar lărgi artificial aria; în schimb, un poet ca Leonid Dimov ori un prozator ca Dan Stanca, din ale căror cărți s-ar fi putut desprinde imagini inedite, lipsesc. Pentru o eventuală ediție viitoare, propun autoarei o listă de nume de autori relevanți (și prin valoarea artistică, și prin joncțiunea cu tema) pentru Bucureștiul literar: Nora Iuga, Al. George, Ion Vianu, Gabriel Dimisianu, Virgil Duda, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Mihai Cantuniari, Alex Ștefănescu, Gabriel Chifu, Cristian Tudor Popescu, Petre Barbu, Horia Gârbea, Dana Fodor Mateescu… Desigur, este mai ușor să dai „indicații prețioase” unui cercetător decât să le primești, însă după părerea mea tabloul Bucureștiului literar ar avea numai de câștigat din asemenea adăugiri. În fine, ca să închei capitolul de sugestii, Supraviețuirile lui Cosașu oferă un tablou în sine, extraordinar, al Bucureștilor în diferite epoci politico-istorice, astfel că asupra volumelor din ciclul respectiv, autoarea ar putea reveni cu folos.
Corina Ciocârlie excelează în mai multe privințe. În primul rând, ea a citit cu multă atenție cărțile din care își scoate materialul și, departe de a se baza pe impresii vechi, extrage din ele scene și episoade-cheie pe care urmează să le valorifice în carte. Din fiecare subcapitol s-ar putea face câte un studiu de sine stătător, într-atât de minuțioasă este analiza autoarei. Ea are, apoi, o fină tușă stilistică, împletirea dintre stilul propriu și cel al scriitorilor analizați fiind uneori spectaculoasă: după ce citim intervenții ale lui Mitică, Gore Pirgu sau Vica Delcă, pitorescul lor este, prin contrast, și mai pronunțat. Cercetătoarea este pasionată realmente nu numai de Bucureștiul literar, ci și de anumite personaje din romanul românesc cărora le oferă, de câte ori poate, intrări în scena cărții sale. Nu în ultimul rând, reconstituirea atentă a scenelor și dialogurilor romanești e dublată de observații critice pătrunzătoare și subtile. Corina Ciocârlie este un „detectiv” căruia nu-i scapă mai nimic din cărțile „scanate”, dar și un analist absolut remarcabil al unui asemenea vast material.
Să traversăm rapid capitolele cărții atât de dense, în care Bucureștiul dă „ora exactă” (Mihail Sebastian). El e „capitala realităților și veleităților românești” (Ionel Teodoreanu) în care pătrund batalioane de provinciali, cu ambiții balzaciene. Key-words ca „panoramă”, „mirador”, „caleidoscop”, „panopticum”, „eșichier” semnalează perspectiva omniscientă în care se plasează autoarea, precum un romancier realist tradițional care știe și încotro pornește un erou, și unde va ajunge el. Corina Ciocârlie observă „de sus” și/ sau prin personaje un București vechi și nou, împuțit și efervescent, periferie a Istanbulului cu o „fosforescență unică” (Ion Minulescu) a femeilor frumoase de pe Calea Victoriei. Mahalalele Bucureștilor sunt în literatura română pline de erotism, iar raportul între periferie și centru e schimbător, dinamic, imprevizibil. De altfel, și kilometrul zero simbolic pare a se fi mutat nițel, de la Piața Sfântul Gheorghe pe Calea Victoriei și apoi la Universitatea văzută dinspre Intercontinental. Energia cinetică a orașului este incredibilă, iar Centrul lui magnetic e un „dispecer al destinelor romanești”. Mici funcționari, „amploaiați”, provinciali timorați ori îndrăzneți și moșieri blazați se perindă prin paginile romanelor noastre și – la a doua vedere – în cartea de față, lăsând în urmă povești de love-hate cu Capitala visurilor sau coșmarurilor lor. Pentru unii Bucureștiul e un Hilariopolis, pentru alții, o Sodomă. Un uriaș aspirator de energii și destine, orașul este și un „ascensor social” care te poate duce în sus ori în jos, la fel de brusc. Unii moșieri sunt atât de pasionați de Bucureștiul lor, încât își reeditează decorul locuinței de aici la țară. Nadina din Răscoala lui Rebreanu capătă la Amara „un castel demn de frumusețea ei”, reduplicat după casa din strada Argintari. După două săptămâni la Amara, plictisindu-se teribil, Nadina revine la București, lăsându-l fără replică pe soțul ei: „Nimeni nu-i poate pretinde să se înmormânteze de vie nici chiar într-un cavou de lux”. În Enigma Otiliei, romanul lui G. Călinescu, bogatul Pascalopol a construit în pustietatea Bărăganului „o replică ruralizată a locuinței din inima capitalei”. Bucureștiul, și din această perspectivă, le obsedează pe multe dintre personajele literare, iar pe cele mai înlesnite financiar, le inspiră. Orașul nostru este insuportabil vara, din cauza căldurii, de care mai toți fug în Occident sau la moșie, atunci când se poate (adică în epocile democratice), pentru a reveni toamna, cu energii noi. Vara se pleacă, se fuge la mare, la munte, la băi, oriunde. Există însă și excepții semnificative de la evadarea ritualică din București, la Mateiu I. Caragiale din Sub pecetea tainei, cu observarea acidă a „obșteștei dobitocii de a se lipsi fiecare de rostul și binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi” (p. 177). Și încă un citat, de data aceasta din Corina Ciocârlie, pentru a se observa finețea ei interpretativă și perspectiva de ansamblu asupra unui vechi-nou oraș-furnicar: „Moșierii sunt în literatură o prezență discretă, dar constantă – o contrapondere necesară atât pentru micii funcționari bucureșteni, mereu aferați, mereu tânjind la paranteza plecării în vilegiatură, cât și pentru provincialii abia ajunși în capitală, cu ambiția s-o cucerească. În contrast cu frustrările unora și agitația de pigmei a celorlalți, moșierul apare ca un zeu pe domeniul lui, o întruchipare a otium-ului, a seninătății, a calmului olimpian… până ce într-o bună zi, undeva jos, printre muritorii de rând, începe să mocnească disprețul și se aprind scânteile revoltei.” (p. 190). Asemenea mici tablouri critice sunt peste tot în paginile istoriei ilustrate.
Bucureștiul literar a fost cartografiat de Corina Ciocârlie într-o carte excelentă, deopotrivă instructivă și delectabilă.