Un autoportret livresc

Suntem resturile omenirii, asta credea bătrânul din Scaunele. Dar și așa, Ionesco nota că se mai poate face încă o ciorbă de burtă. Sigur foarte că lumea se află sub dictatura scaunelor, Nichita Danilov se întreabă: la ce bun arta în vremea pandemiei? N-are treabă cu dublarea depresiilor prin vicii, nici cu boemia violentă a confraților, cât cu ateii și ateismul. Deși nu fățiș, însă pe urmele lui Grof, el crede că ateii sunt expresia finală a umorului cosmic și ei se comportă asemeni lui Dumnezeu, care se joacă de-a v-ați ascunselea cu sine însuși… Eseurile și schițele cuprinse în De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă elucidează numeroase ipostazieri ale realităților crescute din convingerea că literatura are (încă) sens într-o lume tot mai greu de înghesuit între cuvinte. Fără îndoială că oricât ar fi rezultatul devotamentului pentru scris și scriitori, un volum eterogen ca acesta ar avea numai de pierdut dacă lasă pe drum onestitatea. Precaut pe toată lungimea gândului, Danilov deschide și el conserva exasperării. Rar, e drept. Când o face, cititorul avid după învrăjbirea la vedere – ori după vreun caraghioslâc – exultă. Merită redat fragmentul poznaș: „Există autori care după ce scriu o carte se comportă asemenea unor găini ce au ouat un ou și nu-și mai găsesc locul în ogradă, cotcodăcind de zor și învârtindu-se în cuib în jurul propriilor lor cozi, chemând cocoșul și suratele din ogradă, ba chiar și gâștele, rațele, curcile și caprele împrăștiate pe izlaz ca să le admire opera de artă. Ferească Dumnezeu atunci să-i vină inspirația vreunei alte orătănii să se aciuiască într-un alt cuibar și să emane zgomote asemănătoare; va fi scărmănată, la propriu și la figurat, și tăvălită prin praf de o să-i meargă fulgii. Astfel de autori nu suportă concurența“ (Maladiile veacului). Indiferent că scrie despre teatru, proză, că amintește episoade biografice, că analizează diverse note de lectură sau comentând volumele mai tinerilor poeți, Nichita Danilov e încredințat că trăim într-un spațiu aseptic, iar spațiul nostru vital seamănă cu cel din ambalajul vidat. Pentru cititorii prozei lui, câteva articole din De la Caragiale… elucidează și premise valabile pentru Omul din eprubetă. Nu numai. Istoria, înainte de prezent – și invers. De aceea, cred că scriitorul ieșean nici nu poate scrie despre actualitate fără analogii. Memorabile, de bună seamă, cum e și cea despre viața care aduce cu un cazan în fierbere în care se produc mutații în orice clipă. Metamorfozele sau transfigurările rezultate înseamnă inspirație concentrată pentru poet. În vreme ce aparența logică a acestor mutații definește viața. Colecționar de crisalide literare, Danilov înțelege evenimentele prin textele ce incită spiritul și invită la reflecție. Tot ceea ce păstrează scriitorul pe un anume tăiș al vieții. Cultivând mai abitir perplexitățile lui Urmuz, nu mă îndoiesc că lumea prezentului s-ar îmbogăți. Sigur e că am trece mai ușor peste neisprăvirile momentelor istorice. Numai că, la fel ca alții, Urmuz lasă dramele mărunte în seama unor destine bulversante. Fie prin non-sens, fie prin mijloacele de identificare pentru cel aflat în cursa destinului. Așa încât, textele lui Danilov trebuie citite pornind de la asemenea ipoteze. Pe care le duce în zonele în care scriitorii și cărțile-destine seamănă cu năzdrăvanii care mănâncă, pe ascuns, jăratic. Se pot decupa din toate schițele și eseurile fraze memorabile, suspensii de adâncime și sintagme din lecturi migăloase. Totodată, e sigur că n-avem cum să ne întoarcem la vechile canoane, de aceea Danilov caută paradigme noi, dar își trage sufletul tot în Craii… lui Mateiu și în micro-biografiile dedicate scriitorilor canonici de ieri și azi. Fie că scrie publicistic sau biografist, Danilov practică exercițiul așezării într-un soi de determinism particularizat. De pildă, eroii lui Urmuz aduc mai degrabă cu variațiunile geometrice ale personajelor caragialiene. Apoi, nu altfel decât o Biblie a societății românești trebuie citit Caragiale, una din care răul bântuie pretutindeni. Oricât de inegale, textele arată cum scriitorul lasă uluiala să-l afecteze, după care, minuțios, cataloghează noxele etice: adună deoparte admirațiile, expulzează resturile și judecă fenomenele cu întoarceri adeseori contaminate de lecturi empatice. Cât de vii mai sunt cărțile despre cărți? Incandescența primară a lui Danilov vine din ideea lui Llosa despre realitatea ca imagine sintetică a cosmosului. De aceea, el descrie fragmentele ei cu un gând spre istoricul și criticul literar, cu altul spre jurnalistul cultural. Ca cititor, pur și simplu, Nichita Danilov scrie cu palpitațiile ucenicului rămas singur în laborator. Un autoportret livresc.