Ambii au avut copii geniali, morți în floarea vârstei. Durerea a fost atât de mare încât nu și-au mai putut reveni la starea sufletească dinainte. Hasdeu și-a căutat alinarea în ședințe de spiritism, retras la extravagantul castel din Câmpina, construit – mărturisește scriitorul – după indicațiile Iuliei Hasdeu în convorbirile lor de spiritism. Contemporanii, cei mai mulți, îl priveau cu mefiență, ironie sau compasiune. Caragiale, care vizitează castelul de la Câmpina ne lasă o pagină evocatoare în care compasiunea, empatia pentru suferința tatălui alternează cu neîncrederea în rostul preocupărilor spiritiste ale savantului. Impunătoarea construcție îi apare ca o îmbinare între castel și templu, „locaș de înălțare sufletească, de mângâiere, de credință, de rugăciune și inspirațiune“.
Amândoi au fost convinși de genialitatea acestor odrasle: Hasdeu admira talentul poetic al fiicei sale după versurile scrise în franceză și adunate în volumul Muguri de aprilie (Bourgeons d’Avril), titlu, cred, premonitoriu pentru talentul „in nuce“ al poetei despre care părintele credea că va deveni una din gloriile literaturii franceze sau române. Scurta și tragica sa existență pământească a inspirat un roman cu pagini de viață romanțată, Scânteietoarea viață a Iuliei Hasdeu de C. Manolache. Iulia a murit în floarea vârstei răpusă de ftizie și-mi vin în minte stihurile lui Topîrceanu – îndepărtând fragmentele umoristice: „Îl poartă-n nas și-n gură aproape- orice persoană/ Dar el preferă pieptul de fată diafană,/ Deși nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți.“
Alexandru a fost, de asemenea, singurul copil al părinților și, din spusele contemporanilor, de o sclipitoare inteligență. Uimit de cunoștințele sale, la o vârstă atât de fragedă, Coșbuc, ca și Hasdeu, era convins de genialitatea fiului său și spunea prietenilor că va deveni un istoric de talia lui N. Iorga.
Și pentru Coșbuc lovitura a fost atât de dureroasă, încât în cei trei ani cât a mai trăit, (cumplitul accident s-a petrecut în vara anului 1915, și Coșbuc a murit în 1918) era tot mai retras din viața socială și literară. Tudor Vianu, care locuia în acea vreme în vecinătatea casei lui Coșbuc, își amintește înfățișarea unui om vlăguit fizic, ca a unui țăran după o zi de muncă istovitoare: Coșbuc trebuie să fi îndurat atunci suferința bătrânului Crai din Moartea lui Fulger. Încearcă în poezii un dialog imaginar cu Alexandru, cu speranța că „el nu e mort/ E numai dus“ – cum spune bătrânul sfetnic din poezia lui Coșbuc. „Număr săptămâni și zile/ Și mă uit pe drum/ Unde-mi ești acum, copile,/ Unde-mi ești acum?/ Poate să îmi vii odată/ De pe-o cale-ndepărtată…/ Știu, eu când și cum?/ Că-mi tot pari un dus departe/ După dorul meu/ Ca să-nveți prin lume carte…“
Dintre cuvintele de mângâiere și condoleanțe adresate părintelui îndurerat, o mare încărcătură empatică au rândurile lui N. Iorga: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind durerile și bucuriile unui părinte, să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima aceea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată n-a putut să-și închipuie că în toate aceste cuvinte, cât de simțite poate fi un pic de adevărată mângâiere, căci acestea nu sunt suferințe înaintea mormântului, ci un pas spre adâncimile lui.“
Dacă n-a inspirat un roman ca în cazul lui Hasdeu, sfârșitul tragic al lui Alexandru a prilejuit scrierea unui poem în proză, o îndurerată elegie, celebrului profesor italian Ramiro Ortiz, prieten al lui Coșbuc, cu care în vacanțele estivale de la Tismana, la vila poetului, convorbeau despre profunzimile teologice și filosofice ale Divinei Comedii: În amintirea lui Alexandru Coșbuc.
„«Ex nihilo, nihil? Ex aliquo omne!»
Așa ai scris deasupra dulapului tău de cărți. Și tu erai ceva Alexandre! Nu încă un geniu, dar poate-ai fi ajuns. Nu se știe dacă împreună cu noi, care te plângem, n-a pierdut în tine și România.
La douăzeci de ani erai frumos, voinic, drăgălaș. Știai mai mult decât primele elemente ale sanscritei, ale ebraicei, ale egipțienei, ale arabei și ale limbilor slave.
Vorbeai curent limbile moderne;
Știai elină, știai latineasca;
Scriai distice latinești.(…)
Cântai din vioară cu un transport ce dezvăluia sufletu-ți de artist.
Cântai cântecele triste ale Ardealului tău – și tatăl tău te privea în ochi, mândru de feciorul său, înduioșat de aducerea aminte a tinereței sale sălbatice și gânditoare. (…)
Multe lucruri știai, dar mai ales să iubești și să te faci iubit .(…)
Nici în automobil și nici în rai n-ai fi dorit să urci. De cel dintâi aveai oroare, de celălalt n-aveai nevoie.(…)
O rază de soare pătrunde prin fereastră și luminează – drept răspuns heroglifele unei gramatici egipțiene, rămasă deschisă pe canapea, în ziua în care tu ai plecat la Tismana.
Oriunde-mi întorc privirea, Sfincși de ghips în bassorelief, monștri asirieni de pământ ars și cuvinte cabalistice scrise cu litere mari pe cartoane împrăștiate pretutindeni.“ (apud. Lucian Valea, Opere vol. 5. Viața lui George Coșbuc. Ediție îngrijită de Mircea Măluț, Limes [2008], pp. 531-532)
Între scrisorile de condoleanțe, puține totuși de la nume celebre de scriitori, impresionează o epistolă inedită a unei femei care ține să-și păstreze anonimatul, și în care își mărturisește compasiunea cu o forță empatică, dar de o suferință asemănătoare. Deși drama ei, provocată de sinuciderea neașteptată a fiului, povestită de o mamă îndurerată nu era în măsură să-l consoleze pe îndureratul poet.
Dlui și Doamnei Coșbuc
Calea Plevnei 48
Răsunet adânc a avut, în sufletul meu – o necunoscută mamă nenorocită, strigătul Dvs. de jale. Și dacă e adevărat că durerea altor o alină pe a noastră primiți încercarea mea de a vă împărtăși sfâșierea sufletului meu: – E aproape un an de când l-am perdut. Ca și al Dvs. era abia în pragul vieței – avea 16 ani și jumătate, Era-nalt și voinic ca un brad, singură l-am crescut, de la primele momente ale vieței lui, în principiile cele mai bune și mai sănătoase. Nu eram în stare să-l încredințez unei streine nici pentru cele mai mici îngrijiri. Credeam că-l cunosc, că știu unde-l vor duce pașii vieței – și ce grozav m-am înșelat. Mediul și cititul cărților pesimiste i-au făcut un suflet trist peste măsură de sensibil și închis. Nu-i plăcea viața, nu-i plăcea lumea în care trăia pe care o vedea materialistă și egoistă, și-a perdut-o suferind și „pentru că n-a putut-o schimba pe ea, a părăsit-o el“. L-am trimis la școală, în alt oraș, în ziua de 8 sept. anul trecut fără să dea vreun semn de deznădejde – fără să bănuim nimic – decât în aceeași strângere de inimă din toate despărțirile, și… a doua zi – ziua numelui nenorocitei lui mamă și soră – și-a curmat firul vieței cu două gloanțe de revolver. Și a lăsat scris – unui prieten – că el „de 3 ani a hotărât să moară“…
Ca și Dvs., am perdut – soarele și bucuria vieței – dar Dvs. căutați mângâierea și gândiți-vă că fatalitatea, destinul la cele din urmă – Dumnezeu, a vrut așa; că n-ați fi putut Dvs. schimba nimic; gândiți-vă că în scurta lui viață a fost vesel, că nu pândea momentul morții și că cu o oră înainte, nu știa că el se va duce pe vecie, mângâiați-vă gândind că i-ați făcut viața, pe cât posibil de bună, dulce – c-a râs și petrecut… dar eu, nenorocita de mine – care am avut 3 ani, lângă mine, copilul meu pe care-l chinuia gândul morții, care-și pândea sfârșitul … și eu nu l-am cunoscut, nu l-am înțeles, nu: am alinat durerea sufletului – ba cine știe – cu povețele, cu observațiile – cu nevoile vieței, poate adesea i-am sucit cuțitul în rană și l-am omorât minută cu minută.
E aproape un an de când zace în mormânt bucuria vieței mele, de când am îngropat tinerețea celorlalți ai mei, căci viața le e neagră din cauza durerii mele. Un an peste copilul – de un an nu l-am văzut și trece vremea mereu, să pune peste el și-l îngroapă tot mai adânc, tot mai departe de mine îl duce până când – grozăvie – voi ajunge să mă întreb – l-am avut? A fost pe lume un copil ca el? –
Și e prima durere ce încerc – până la ea n-am știut ce-i adâncul unui mormânt. –
Dzeu să vă mângâie și grozăvia durerii mele să v-o aline pe-a Dvs.
O necunoscută mamă
Nenorocită.
1 Sept. 915