A apărut recent, în ediție bilingvă, sanscrită și traducere română, compendiumul tehnicilor și doctrinelor yoga cunoscut ca Gheraa-sahitā, ediție și traducere integrală elaborată și adnotată de Vlad Șovărel, cu prefețe de Eugen Ciurtin (la momentul respectiv, profesor la Universitatea Mahidol din Bangkok) și Rahul Shrivastava (ambasadorul Indiei în România). Sfaturile înțeleptului Ghera către discipolul său, intrate din varii motive destul de târziu în circuitul european, au cunoscut după primele traduceri o amplă răspândire, atrăgându-i atenția și lui Mircea Eliade, care le-a utilizat în teza sa despre yoga (Eseu asupra originilor misticii indiene, 1936) – descriind, de pildă, cele 32 de āsana („postri“) mai cunoscute, precum și diversele „înfrânări“ yoghine prin citate din Gheraa-sahitā.
Compendiul a cunoscut în limbile europene unele variante aproximative de traducere, mai mult pentru uzul curioșilor de Hatha-yoga. Vlad Șovărel (n. 1972, președinte al Asociației de Studii Euro-Asiatice și cercetător afiliat al Institutului de Istorie a Religiilor din București), îl redă științei, transpunând cu exactitate denumirile-cheie și păstrând termenii din original, după ce a studiat câțiva ani la Kolkata, cu specialiști în scrierile clasice ale hinduismului, și a publicat traduceri din Upanișade, texte din tradiția lui Dattātreya (Dattātreya-stotra, Yoga-śāstra ș.a.), precum și restituiri ale unor opere încercate de primii indianiști români. Totuși, nu e vorba doar de precizie științifică, deoarece traducătorul a menținut, în măsura posibilităților, ritmul versetelor. De ce a fost necesară această dublare a strădaniei se poate întreba doar cine crede că sfaturile înțeleptului Gheranda pot fi necesare doar purificării corporale și spirituale, tehnicilor pentru āsana sau mudrā (pe acestea din urmă, Vlad Șovărel le numește „sigilii“). Desigur, pe lângă controlul tehnicilor corporale, deci pe lângă detaliile, ca să zic așa, medical-gimnastice, e vorba și de meditație, beatitudine etc, structura prozodică având rostul ei. Cu atât mai mult, cu cât e vorba de o cultură în care se consideră că și o greșeală de gramatică aduce după sine o greșeală de ritual ce ar putea afecta întreaga stare a lumii. Pe de o parte, textul are exactitatea care ar putea fi atribuită unei cărți de medicină, pe de alta, emană înțelepciune inițiatică și farmec literar.
Astfel, „Gheranda a spus:“
„Nu există curmei asemenea
iluziei,
Nu există putere mai mare decât
practica Yoga,
Nu există prieten mai mare decât
cunoașterea,
Nu există dușman mai mare decât
egoul“.
Fără o exprimare incantatoriu-repetitivă, probabil că lucrurile nu s-ar fi așezat la fel de ușor în memorie:
„Precum se învârte în sus și în jos
Roata cu urcioare, datorită forței boilor,
Tot astfel se învârte odată cu nașterile
și morțile succesive
sinele individual, datorită forței faptei.
Trupul se descompune întotdeauna
precum un urcior de lut nears în apă.
[Practicantul] ar trebui să purifice trupul
Arzându-l pe deplin prin focul Yoga.“
Se poate presupune că fără acest strop de artă prozodică adeptul ar fi fost mai greu de convins să se străduiască în duritățile purificării, să încerce spălăturile pe calea aerului, apei și focului, posturile folositoare, „sigiliile“, restricțiile alimentare și alte diverse abțineri (sau „înfrânări“, cum le numea Eliade). Una din cele două metode de purificare a „traseelor psiho-energetice“ fiind, de altfel, incantația. Fără păstrarea ritmului n-ar fi putut fi evocată nici „meditația auditivă“, cum o numea tot Eliade, sunetele „interne“ sau „mistice“: „…al greierului,/ apoi al flautului din bambus,/ apoi tunetul norului, al tobei, al albinei negre, iar apoi al clopotului,/ al gongului de bronz… (Dar ultimul) sunet este al nelovirii/ acea vibrație (dhvani) este a acestui sunet (intern)“. S-a spus că meditația asupra sunetelor mistice a fost cunoscută și în islam, mai ales sufilor, iar poetul persan Hafez s-ar fi referit la ele scriind: „Nimeni nu știe unde locuiește preaiubitul meu / Singurul lucru știut e că sunetul de clopot se apropie“ („Preaiubitul“ fiind, desigur, Dumnezeu).
Rândurile de față, un îndemn la lectura sfaturilor lui Gheranda, n-ar putea fi încheiate fără a cita următoarele versete, pe care nu știu cine nu le-ar numi altfel decât poezie :
„[Yoghinul] trebuie să mediteze
asupra unui preafermecător
Piedestal alcătuit din vibrație și
punct.
Deasupra acestuia se află o pereche
de lebede,
Acolo se mai află și [o pereche de]
sandale din lemn.“
Tot în 2020 a fost finalizată și publicarea ultimelor două volume din ediția științifică și critică pe care Eugen Ciurtin i-a consacrat-o primului indianist român, Constantin Georgian (despre volumul întâi al ediției am comentat la apariție în paginile României literare). Volumele II și III cuprind corespondența lui Georgian cu orientaliști celebri precum James Darmesteter, H. L. Fleischer, Jan Urban Jarník (ș.a. din Franța, Germania, Grecia otomană, imperiul austro-ungar), dar și cu personalități din România, între care Titu Maiorescu, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Grigore Tocilescu, Ioan Zalomit.
Iată ce scria Georgian (care adresase pe această temă un memoriu și ministrului Titu Maiorescu) rectorului Zalomit, privind „intențiunea de-a funda și la noi în țară o catedră de limba sanscrită și literatura indiană, lucru care se află mai în toată Europa. În Germania, casa unde sunt atâtea universități, fiecare are 2 sau 3 catedre de limba sanscrită, atât de necesară pentru cunoștința limbii latine și elene. Spre acest scop am studiat cu deosebire această limbă și certificatele ce am avut onoarea a vă trimite dovedesc poate că munca mea n-a fost vană. Din economiile și privațiunile mele am cules câteva cărți în această sferă, chiar […] mai principale nu am putut a le lua toate fiind foarte scumpe, și […] deodată; așadar trebuie să mă mulțumesc numai cu ce aveam și să lucrez fiind la Paris în biblioteci care erau foarte bine aprovizionate. Ar fi […] modestie din parte-mi a nespune că se poate profita de acele cărți, am fost silit de [a] învăța limba Germană, Inglesă și Italiană, văzându-mă armat acum cu ceea ce este principal pentru un profesor“.
Volumele continuă seria de Studii și documente de istorie a religiilor, începută în urmă cu câțiva ani, cuprinzând și o „disertațiune istorico-filologică“ a lui Georgian despre Locul și importanța literaturii vedice în istoria civilizațiunii [București, 1887], studiul despre Universalitatea principiilor religiunii creștine. [București, 1878], precum și fragmente de prime traduceri din Mahābhārata (Istoria lui Sāvitrī) sau din poezia persană. Sub egida Institutului de istorie a religiilor, Editura Spandugino a preluat cu lăudabilă ambiție și seriozitate publicarea, într-un ritm anual susținut, a întregii serii.