Figuri pietrene

La 23 august 1949, în tribuna oficială, solul U.R.S.S., vestitul mareşal Voroşilov, era flancat de cinci bătrînei îmbrăcaţi în mundire roşii şi purtînd pe cap superbe căciuli negre : ultimii supravieţuitori autohtoni ai războiului din 1877, cînd cooperarea militară româno-rusă înregistrase un moment memorabil. Iar unul din cei cinci era, ca şi mine, din Piatra Neamţ : Gheorghe Pogăceanu. L-am revăzut ulterior colindînd prin piaţă la cumpărături. Mic de statură şi scofîlcit, nonagenarul îşi purta cu mîndrie uniforma de roşior. Îmbrăcat aidoma, a poposit într-o zi în cabinetul ORL al tatei, plîngîndu-i-se de slăbirea auzului. „– Ei, la vîrsta dumneavoastră…“, a încercat să-l consoleze medicul. „– Şi cum? Aşa am să rămîn toată viaţa?!“

Au mai trecut vreo doi ani. În timpul vacanţei de vară din 1952, tocmai îmi luam prînzul cînd aud dinspre bulevard acordurile solemne ale unei fanfare. Lepăd cuţitul şi furculiţa şi alerg iute în stradă. Trecea un cortegiu mortuar. Potrivit instrucţiunilor venite de la minister, veteranul beneficia, pe ultimul său drum, de protocolul rezervat generalilor. Coşciugul era purtat pe un afet de tun, iar o companie de onoare cu muzică şi drapel îl însoţea pe întregul traseu. M-am alăturat îndată procesiunii, ca vechi iubitor al muzicii de fanfară, încă de pe vremea cînd făcusem parte din fanfara liceului. Cortegiul a traversat piaţa centrală a oraşului, iar apoi a cotit la stînga pe strada Ştefan cel Mare (numită pe atunci „Maxim Gorki“), pe lungul drum către cimitirul oraşului. Am ascultat atunci cel mai amplu recital de marşuri din cîte mi-a fost dat să aud. Un sfat pentru cei cu gusturi similare : ca să receptezi optim un marş de fanfară trebuie să-ţi reglezi mersul după toba mare, sincronizînd pasul stîng cu ritmul bătăilor ei. Altminteri, audiţia îşi reduce sensibil valoarea, iar emoţia se estompează. Nu trebuie pierdută din vedere o remarcă a lui Tudor Vianu : „Amatorul cel mai vulgar care, la auzirea unui marş militar, se simte cutreierat de un fior, are chiar el prilejul să constate că auzul nu este singurul organ de percepere a muzicii, că aceasta poate impresiona şi alte regiuni ale sensibilităţii sale şi că ecoul ei se poate urmări pînă în straturile difuze ale cenesteziei.“

Fanfara deţine un rol important şi în cadrul spectacolelor de circ. În legătură cu asta, nu pot să nu-mi amintesc de circul „Globus“, care – intinerant ca toate circurile – îşi avea baza la Piatra Neamţ. De aici plecau şi aici reveneau membrii trupei, după turneele efectuate prin ţară. În programul circului figura şi un număr prezentat de doi chinezi : Luo Dechin Ting şi soţia acestuia. De fapt, chinez era doar bărbatul, femeia numai grimată şi îmbrăcată „à la chinoise“, altminteri româncă get-beget. Ţin minte cum învîrteau farfurii în vîrful unor baghete şi le schimbau din mers între ei fără ca vreuna să cadă. După nişte ani, nu mai ştiu cîţi, am remarcat, între elevii unei clase mai mici a Liceului „Petru Rareş“, prezenţa unui băiat simpatic, zîmbitor şi cu ochii migdalaţi. Îl chema Paul Lodechin. Se vede că tatăl se încetăţenise, iar „Luo Dechin“ devenise Lodechin. Fondatorul familiei, îmbătrînit, făurea flori din hîrtie creponată şi le vindea amatorilor. Într-o zi, peste alţi cîţiva ani, l-am văzut împingînd un cărucior, în care se lăfăia o fetiţă cu ochii înguşti. Era, de bună seamă, copilul lui Paul. Pecetea Extremului Orient se dovedea mai puternică decît alianţele contractate în România.