L-am regăsit pe Boris Holban în volumul recent apărut sub coordonarea lui Adrian Cioroianu: A fost odată ca niciodată: Partidul Comunist Român (Polirom), îndeosebi în capitolul scris de Corina Doboș și intitulat Bonjour Paris!. Comuniști români în Franța, 1927-1945. Cazul Afișul roșu și implicarea unor ilegaliști din România“. Se impune, înainte de toate, o scurtă prezentare a personajului. Boris Holban, pe numele său real Bruhman, s-a născut în 1908 în Basarabia (aflată atunci sub stăpânire rusească). În 1932 devine membru al Partidului Comunist. A declarat ulterior că a făcut ani grei de închisoare, fapt despre care am anumite îndoieli. În 1938 pleacă în Franța. Intră în armată, este luat prizonier de către nemți, evadează și ajunge la Paris grație unei călugărițe, Hélène Studler. Se angajează în Rezistența franceză și devine, în 1942, șef militar al organizației FTP-MOI (Franc-tireurs et partisans, Main d’oeuvre immigrée), formată în majoritate din imigranți comuniști. Holban este, din martie 1942, șeful militar al organizației, până în august același an (Corina Doboș dă, la paginile 420 și 427, date contradictorii). Este înlocuit de ar meanul Missan Ma nuchian, adeptul unor acțiuni violente radicale. În noiembrie 1943 Manuchian este arestat, alături de 60 de membri ai orga ni zației. E faimoasa afacere a „Afișului roșu“: nemții tipăriseră afișe cu fotografiile unor lideri ai organizației pentru a arăta parizienilor că e vorba de un grup de străini, unde predominanți erau evreii. Mare parte dintre cei arestați sunt exe cutați, Boris Holban revine la conducere și e însărcinat cu an che tarea împrejurărilor în care Manuchian și ceilalți fuseseră deconspirați. Trădătorul a fost descoperit și executat prin strangulare. Peste ani însă, Holban însuși a fost bănuit de trădare, chiar de către văduva lui Manuchian. La Eliberarea Franței, Holban ia comanda unui batalion. Primește apoi sarcină de partid să se întoarcă în România. Revine în 1945, i se acordă gradul de general, are responsabilități în Ministerul de Externe. Cade în dizgrație întrucât e socotit un fidel al Anei Pauker (ceea ce și era). Are funcții minore (nu ajunge însă doar un simplu „tehnician“, cum indică unele surse franceze), iar în 1984 emigrează în Franța. În 1994 primește, de la Mitterrand, Legiunea de Onoare, ocazie cu care angajează un neașteptat dialog cu președintele, evocând-o pe Hélène Studler, care îl ajutase și pe Mitterrand. În 1989 publicase o carte, Testament, încercând să lămurească afacerea Afișului roșu. Moare la 96 de ani, în 2004 (și nu în 1994 cum scrie Corina Doboș la pagina 419).
Pe Boris Holban l-am cunoscut în anii ’90, în timpul șederii mele la Paris. Între noiembrie 1991 și iunie 1995 am locuit în Ermont, un orășel liniștit din apropierea capitalei. Printr-un concurs de împrejurări pe care nu le mai povestesc aici, devenisem chiriașul doamnei Rachel Bruhman, o persoană atașantă din multe puncte de vedere; am evocat-o într-un text, „Întâmplări cu Mme Bruhman“, inclus în cartea mea O anume idee despre Franța (Editura Universității „Al.I.Cuza“, 2011). Rachel Bruhman, basarabeancă și ea de origine, emigrase în Franța, fusese căsătorită cu unul din frații lui Boris (erau patru frați, doi se stabiliseră în SUA), inginer de mine, mort prematur, dar care îi lăsase soției o pensie de urmaș confortabilă precum și o vilă cochetă (eu locuiam la etaj), cu o grădină minunată în spate. Dna Bruhman nu mai știa românește, își mai amintea doar câteva formule, vorbise în familie idiș și rusa și se plângea că, „atunci când românii au ocupat Basarabia, a fost obligată să învețe românește“. Am avut multă simpatie pentru această femeie fără școală (fusese croitoreasă), dar cu mult bun-simț și mai ales cu un dezvoltat simț al umorului; din păcate, boala Alzheimer își făcea deja simțită prezența și, după plecarea mea, copiii ei au vândut casa și au inter- nat-o într-o „maison de repos“, unde a trăit încă mulți ani, dar a trăit ruptă de lumea reală. Boris, cumnatul ei, venea regulat la Ermont, în week-end, împreună cu familia fiicei lui Mme Bruhman. Boris se apropia pe atunci de 85 de ani. Era de o vitalitate impre sionantă. După-masă, se ducea în grădină, se întindea pe iarbă și trăgea un somn de vreo oră. Vorbea perfect românește, am avut cu el multe discuții. Cunoscuse, evident, toată no menclatura co mu nistă, mai ales cea din epoca lui Gheorghiu-Dej. Mi-a povestit la un moment dat cum îl sălta pe ge nunchi pe micuțul Petre Roman, fiul prietenului său Wal ter. Era însă reticent și nu prea aveam succes când încercam să-l trag de limbă și să-l fac să vorbească despre Dej, despre Ana Pauker, despre Bodnăraș etc. Mi-a spus că are un fiu la București, un fiu despre care n-am reușit să aflu mai multe, dar căruia, întors într-un rând în vacanță în țară, i-am dus un pachețel din partea lui Boris. Evoca perioada Gărzii de Fier (intona chiar, ostentativ, cântece legionare), dar nici el, nici cumnata lui nu au făcut aluzii la antisemitismul sistemic (cum se spune acum) al românilor. Am avut parte, evident, de o relatare amănunțită a ceremoniei înmânării Legiunii de Onoare și a conversației cu Mitterrrand. În fapt, Boris trăia modest, avea o mică pensie care era mai mult un ajutor social și, fapt tulburător, îmi tot spunea cât de multă mâncare aruncă, nejustificat, parizienii și cât de pline sunt pubelele cu produse alimentare, ceea ce mă face să cred (era și părerea nepoatei lui) că avea obiceiul să-și completeze în acest fel alimentația zilnică. Am vorbit și despre afacerea „Afișul roșu“: dintre foștii lui tovarăși de luptă, o pomenea mai ales, cu vibrantă afecțiune, pe Cristina Luca-Boico.
Fiica dnei Bruhman, de formație istoric, Danièle Bruhman, care împărtășea viziunea familiei despre „ocupația românească a Basarabiei“ (a scos o carte, Exils bessarabiens, L’ Harmattan, 2012), nutrea o mare admirație pentru unchiul ei, dar mi-a spus într-o zi că Boris (era și convingerea mea) ascunde multe secrete. Secrete pe care e foarte puțin probabil că le vom afla vreodată.