Că visele pot fi premonitorii – o știm încă din Antichitatea grecească, pentru a nu mai vorbi de epoca Bibliei: câte dileme dramatice, hotărâri capitale, destine umane în momente de cotitură nu s-au lămurit cu ajutorul unui vis oportun, venit în ajunul evenimentului! Fenomenul se întâmplă rar, dar lumea crede în el cu sfințenie.
Cine este însă beneficiarul unui asemenea vis? Oricare dintre noi? Ar fi prea simplu. Visăm câte-n lună și-n stele despre ce a fost ieri sau în urmă cu un an, ce am fi vrut să facem și n-am făcut… Să visezi însă ce ți se va întâmpla – asta e cu totul altceva.
În anul 1896, I. L. Caragiale se afla la zenitul carierei: ca personaj public (fusese director al Teatrului Național), ca dramaturg (cele mai bune piese de teatru scrise în românește îi purtau iscălitura), ca ziarist mereu strălucit, ba chiar și ca prozator (este anul în care compune inegalabilul Boborul). Va scrie tot acum o altă bucată semnificativă, din păcate neterminată, intitulată Poetul Vlahuță.
Pentru Caragiale, tema nuvelei era oarecum neobișnuită: într-un orășel din Ardeal (numit de autor Opidul Nou, pe ungurește Ujvár) își face apariția un escroc ce se dă drept „poetul Vlahuță“, autor cunoscut deja în toate regiunile locuite de români. Profitând de naivitatea și de buna-credință a locuitorilor, falsul poet petrece o săptămână de vacanță ca în vis, în bogata casă a părintelui Mantu, un fel de patron al comunității românești locale; aici începe o idilă cu Veturia, tânăra fată a popii, și consumă o aventură în toată regula cu focoasa Marta, servitoarea unguroaică a casei. Ne aflăm în ultima zi a vizitei lui pseudo-Vlahuță, ce va părăsi Opidul Nou pentru a-i păcăli în continuare pe românii din alte așezări ardelenești, la fel de inimoși și de naivi.
Finalul nuvelei – sub forma ajunsă până la noi – reprezintă un episod de bravură: preotul Mantu are spre dimineață un vis extraordinar. Se făcea că luase sfârșit un lung și sângeros război româno-maghiar, că trupele române victorioase cuceriseră Ardealul, că victoria se sărbătorea în Alba Iulia printr-o paradă militară măreață condusă de însuși Regele României, că în mulțimea ce-l aclama pe Rege preotul Mantu stătea alături de fiica sa Veturia, căsătorită între timp cu Vlahuță și ținând deja în brațe un copil, copil prezentat Reginei, căreia familia Mantu îi atrăsese atenția. Totul se termina cu un Te Deum la Catedrala din Alba Iulia, consfințire simbolică a victoriei românești depline.
Caragiale scria aceste rânduri în 1896. Cu un sfert de secol înainte de victoria României în Marele Război, autorul prevedea, halucinant și în detaliu, evenimente ce aveau să se petreacă după moartea sa: Alba Iulia ca loc de sărbătorire a victoriei, parada militară condusă de Rege, mulțimea imensă asistând la ceremonie, aerul de sărbătoare națională ce scălda scena. Prin intermediul eroului său, preotul Mantu, Caragiale nu făcea altceva decât să descrie cel mai formidabil vis premonitoriu pe care îl putea avea un român în anul 1896.
Dacă bucata Poetul Vlahuță n-ar fi apărut atunci când a apărut, am putea crede astăzi că e vorba de o mistificare; nu era nici o mistificare, era pur și simplu un vis premonitoriu.