N-am știut niciodată prea multe lucruri despre Cuba. Deși am făcut parte din același „lagăr socialist“ și informațiile despre „țările frățești“ nu lipseau, memoria mea n-a reținut mai nimic din isprăvile lui Fidel Castro — un fel de Ceaușescu mai belicos și mai exotic — și din stilul de viață din insula caraibeană aflată la o aruncătură de băț de țărmurile Floridei.
Evident, am băut în adolescență lichide dubioase precum Havana Club și Cuba libre, dar asta nu m-a făcut cubano-dependent, după cum votca nu mi-a ridicat nici cu un milimetru simpatia față de sovietici. Auzisem despre José Marti, un fel de Vlahuță ce trăia apocaliptic și kitsch dragostea de țară. Mai târziu, i-am parcurs pe José Lezama Lima și Alejo Carpentier, dar nu au lăsat asupra mea amprenta sud-americanilor Borges, Bioy Casares, Sábato, Cortázar, Márquez ori Vargas Llosa. După 1990, am avut două întâlniri memorabile cu țara trabucurilor, a romului și a bărbii lui Fidel. Prima e cartea lui Andrei Codrescu, Ay,Cuba!, un minunat travelogue ilustrat cu fotografii de David Graham. A doua, o realizare muzicală extraordinară datorată unui mare chitarist, Ry Cooder. Acesta a înregistrat împreună cu o pleiadă de cântăreți cubanezi un disc și un film (regizat de Wim Wenders), ambele purtând titlul Buena Vista Social Club. Cu toate acestea, Cuba a continuat să rămână pentru mine un spațiu lipsit de interes (detest exotismele și exhibiționismele cultural-erotice). Din când în când, mă întrebam care era secretul rămânerii la putere a lui Fidel Castro, în condițiile în care comunismul de inspirație sovietică se prăbușise cam peste tot. Întrebarea era cu atât mai legitimă cu cât Cuba se află în coasta Statelor Unite, până de curând un bastion al anticomunismului. Probabil că răspunsul sună în felul următor: tocmai de aceea! Și iată că, parcă din senin, Cuba ajunge pe prima pagină a ziarelor și în prime-time-ul televiziunilor. Sătui de comunism, tinerii cubanezi vor libertate. Evenimentele sunt prezentate în emisiunile informative, dar nu chiar cu zgomotul de altă dată. Explicația e limpede: Occidentul și Statele Unite și-au schimbat radical, în ultimele două decenii, poziția față de comunism. Istoria e rescrisă masiv și, în perioada următoare, va fi modificată până la completa negare a faptelor. O carte recentă a lui Louis Menand, The Free World. Art and Thought in the Cold War (Farrar Straus and Giroux, 2021), va deveni, în opinia mea, unul din manualele revizionismului în curs de implementare azi.
Parcurgând cartea lui Menand, constați că marea bătălie ideologică a momentului nu se mai dă între comuniști și anti-comuniști, ci între anti-anti-comuniști și anti-comuniști. Cum expresiv și ticălos se exprimau niște artiști, Comunismul n-a existat!
Referindu-se la perioada Războiului Rece, autorul o consideră, pur și simplu, un interval al „marilor oportunități“, iar anticomunismul era „doar o variantă a unei politici aproape universale: anti-totalitarismul“. Ca mulți alți nostalgici ai comunismului, Menand uită să se întrebe de ce toate celelalte formule totalitariste sunt condamnate, pe bună dreptate, de legislația occidentală, iar comunismul nu.
Mișcările protestatare din Cuba au început pe 11 iulie 2021. Ele au un cert caracter anti-totalitar, vizând răsturnarea guvernului comunist, demisia președintelui Miguel Díaz-Canel și renunțarea la sistemul uni-partidist. Cauza principală o constituie sărăcia care a atins proporții devastatoare, provocând moartea populației din lipsă de alimente și medicamente. Orice societate inspirată de învățăturile lui Marx duce la aceste efecte. Comunismul n-a reușit să creeze, în suta de ani de când îndoliază planeta, nici măcar un metru pătrat de paradis. Nu le-a reușit nici chiar în locuri unde natura e descrisă, pe drept cuvânt, ca fiind edenică. Cuba a devenit un exemplu didactic al însușirii comunismului de a distruge orice fărâmă de normalitate. Un banc de pe vremuri spunea că dacă s-ar instala în Sahara, comuniștii ar provoca instantaneu o criză mondială de nisip.
Chiar în timp ce scriu acest articol (duminică, 18 iulie 2021) pe străzile orașelor cubaneze se strigă „Jos comunismul!“ Populația nu mai vrea cârpăceli economice, iluzorii „îmbunătățiri“ ale nivelului de trai și așa-zise reforme. Au depășit etapa perestroikăi și a glasnostului. După șaizeci și doi de ani de comunism, oamenii știu pe propria piele că ideologia marxist-leninistă nu e bună la altceva decât la a semăna teroare și a distruge tot ceea ce ține de normalitate și decență. În acest moment se cere vehement alungarea comuniștilor și instaurarea unei societăți democratice. Mișcările au pornit din San Antonio de los Baños și s-au răspândit în întreaga țară. Regimul comunist a reacționat cu brutalitate, arestând și ucigând fără milă. Au fost întrerupte mijloacele de comunicare, inclusiv Internetul, iar președintele Díaz-Canel — exact cum a procedat Ceaușescu în decembrie 1989 — a înarmat cu ciomege și bastoane așa-numite „brigăzi de intervenție rapidă“, alcătuite din profitori ai partidului.
E greu de spus cum se vor încheia încleștările dintre civilii înfometați și organele de represiune comunistă. Ceea ce se observă însă e menținerea relativei lipse de interes a mass-mediei occidentale față de revolta populară. Deși marile canale de televiziune și ziarele se plasează, cel puțin afirmativ, „de partea maselor“, relatările sunt mai degrabă lapidare, neutre. În realitate, lucrurile sunt foarte grave, așa cum rezultă din declarația — cam anemică — a lui Joe Biden. În acest moment, Cuba nu e doar „un stat eșuat“, cum susține președintele american, ci un stat criminal. Orice om normal nu poate avea, în aceste condiții, decât o poziție de solidaritate cu populația cubaneză aruncată în ghearele mizeriei indescriptibile de către propriii conducători. Violența autorităților trebuie condamnată cu fermitate, iar glasul protestatarilor trebuie ascultat de întreaga comunitate internațională. Ceea ce se petrece în Cuba nu e o înfruntare între două formațiuni politice. E o bătălie pe viață și pe moarte între oamenii simpli, disperați, și un regim dictatorial. Te-ai fi așteptat ca marile organizații sindicaliste și ONG-uri să dea declarații în favoarea celor bătuți, întemnițați și uciși. Tăcere mormântală.
Nu neapărat surprinzător, The Black Lives Matter Global Network Foundation a ieșit din rând cu un comunicat prin care responsabili pentru dezastrul țării erau desemnați nu criminalii din guvernul cubanez, ci — ați ghicit! — Statele Unite ale Americii. Dacă situația n-ar fi tragică, ne-am mărgini să cităm încă un exemplu monstruos de manipulare neomarxistă: „Poporul cubanez e pedepsit de guvernul Statelor Unite pentru că țara sa și-a păstrat atașamen tul față de suveranitate și autodeterminare“. Exact așa! Nu contează că e vorba de protestatari, mulți dintre ei de culoare, nu contează că oamenii vor să fie liberi nu într-o țară comunistă, ci în una fără comuniști și fără dictatură.
Cubanezii n-au protestat împotriva Covidului și a Statelor Unite, ci au fluturat drapelul american, în care văd un simbol al libertății — cel pe care, acasă la ei, mulți tineri americani îl detestă. Nu. Pentru BLM, simboluri ale „suveranității și auto-determinării“ sunt cătușele, puștile, bastoanele și pușcăriile regimului comunist.
Deși în America se tace apăsat atunci când e vorba de excesele extremei stângi, au existat câteva reacții la uluitoarea diversiune citată. Ele au subliniat două chestiuni esențiale. Prima vizează disprețul organizațiilor așa-zis umanitariste tocmai față de oameni. În loc să fie solidare cu cei împinși de mizerie în stradă, apără împilatorii și dictatorii. A doua se referă la pretinsa obligație a Statelor Unite de a trimite ajutoare umanitare în Cuba. Întrebarea care-ți vine imediat în minte e următoarea: dar de ce un stat „suveran și autodeterminat“, condus de peste șase decenii de comuniști, are nevoie de ajutoare din străinătate? Nu e, oare, comunismul forma cea mai înaltă de organizare socială și politică? Nu s-a angajat el să aducă fericirea universală și prosperitatea dorită de fiecare? Ce s-a ales din lozinca „De la fiecare după capacitate, fiecăruia după necesități?“ Evident, oricine vede altceva decât hipnoza comunistă — adică înfometarea, represiunea, violența, pușcăriile — e un extremist demn de dispreț…
Nu există, până la această oră, indicii că regimul comunist are de gând să cedeze puterea. Va merge până la capăt — orice va fi însemnând acel capăt. Nonagenarul Raul Castro, despre care se spune că exercită din umbră conducerea Cubei, n-a dat vreun semn că e dispus la reforme, și cu atât mai puțin la renunțarea la dictatura comunistă. Vor conta, desigur, poziționările Rusiei și ale Statelor Unite, deși e puțin probabil să se ajungă la o nouă „criză a rachetelor nucleare“ de genul celei din 1961, din timpul „invadării Golfului Porcilor“. Cu cinismul deja cunoscut, occidentalii probabil că-i vor lăsa pe cubanezii protestatari să se descurce singuri. Adică să fie căsăpiți de călăii comuniști.
Evident, în România frământările din Cuba nu au niciun ecou. Vocalii adepți ai progresismului comunist tac mâlc. Ce ar putea să spună, de altfel? Lor le plac regimurile de mână forte, gheara de oțel a cenzorului, călușul și bastonul călăului, și nu cei însetați de libertate.