Accidentul

Totul a început cu stângul în călătoria noastră la Veneția și la Roma la Colocviul literar româno-italian, de acum câteva decenii. Lui Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor, și organizatorul colocviului, i s-a furat, cu o zi înaintea plecării, geanta diplomat cu documente și bani. Am plecat în fine, ieșind pe la vama de la Porțile de Fier, într-o duminică. Ploua ca prin sită. Eugen Negrici și subsemnatul pe bancheta din spate a mașinii, Laurențiu Ulici șofa, lângă el, soția sa. La un moment dat la o frână bruscă, am ieșit din șosea, patinam, parcă, iarba fiind udă ne tot îndepărtam în câmp „…Ce căutăm aici, doar drumul spre Roma nu-i acesta!“ Apoi am simțit cu toții un șoc , o lovitură cumplită. Eram într-un șanț de irigații, zdrobiți. Ieșim încovoiați din mașină, ne cercetăm rănile, coastele ne dor îngrozitor, șaua nasului îmi sângerează, sub ochi am cearcăne uriașe, roșii-vineții, cum m-am lovit de tetieră. Eugen Negrici are probabil o fractură la antebraț. Laurențiu și soția lui sunt răniți și ei. Sosește Salvarea, suntem duși la un dispensar din Negotin. Apare apoi o mașină oficială de la Belgrad, Laurențiu Ulici era parlamentar… Eu urc în mașina care tractează vehicolul distrus, nu ne puteam înghesui. Ne întoarcem la Turnu Severin, am ratat Italia. Sau poate nu? Fac la hotel duș după duș, poate-mi revin. Brusc, am o idee, dimineața o pun în aplicare, dacă Laurențiu Ulici îmi aprobă niște mărci, îmi voi putea continua, chiar rănit, drumul. Directorul financiar, Istrate, îmi dă banii ceruți. O salvare îi va duce pe accidentați la Spitalul Elias, eu nu merg cu ei. După-masă urc în trenul spre Belgrad. Îmi fac singur curaj, dar cum îmi scot ochelarii de soare, lumea fuge de mine, din cauza pungilor vinete de sub ochi, par zdravăn bătut. La Belgrad, în Gara Centrală, aflu că nu mai există trenul de noapte spre Veneția. Tușesc, mă înțeapă coastele, acasă la o ecografie voi afla că trei dintre ele îmi sunt fracturate. Cu 100 de mărci conving un taximetrist, cum nu știu, să mă ducă până la granița cu Croația, sunt trei țări acum, Serbia, Croația și Slovenia, nu mai vorbim de Iugoslavia. Pe drum, taximetristul bea o vodcă, eu un pahar cu apă, tușesc, „Du-te la spital!“ mă bombăne în italiană. Ajungem spre dimineață la graniță, e frig, cântă mierlele?, trec pe jos din Serbia în Croația. Norocul îmi surâde, îl abordez inspirat pe grănicerul croat în italiană, îi explic „Sunt un ziarist român care a avut un accident“. Mă invită în cabina sa, amabil. Vrea să-mi ofere un sandvici, refuz, e prea mult. „Prima mașină care merge spre Slovenia, o voi opri pentru tine. De acolo ești doi pași de casă!“. O frază de aur. Primul autobuz oprit transporta o comunitate musulmană (bosniaci?), urc, plătesc 50 de mărci, primesc o chitanță. Dar, mă sufoc, toți fumează ca turcii în autobuz, femeile cu burka intonează un lamento. Tușesc tot mai rău. „Du-te la spital!“ îmi spun toți. Ajungem la graniță, la Sezana. De aici în Italia, Villa Opicina… Vin grănicerii italieni, un bărbat și o femeie, el sever, ea, conciliantă. Da, n-am invitație. Discutăm, el nu cedează, ea da. Mă văd nevoit să le arăt, la ananghie, volumul de versuri Pisicile din Torcello. „Nu e insula voastră?“ Scap cu bine, număr podurile până la Centrul Cultural Român din Veneția unde se ține colocviul, târându-mi aproape bagajul devenit de plumb. Ajung la fix, mi se rostește numele, îmi citesc poemul, apoi, cad, istovit, pe un scaun, îmi ascult colegii, fericit că sunt cu ei. După, la un pahar de Soave, îmi scot ochelarii, uitând cum arăt. „Noi credeam că Ulici a făcut o farsă!“, îmi spune Adriana Babeți, speriată, Ion Mircea mă privește trist… A doua zi ieșind să mă aerisesc, spre Podul Rialto, ajutat de Doina Uricariu, elegantă, ca o americană bogată în voiaj, strălucind de inele, brățări, pandantive, am auzit în urma noastră: „Îl vezi, l-a prins vreun soț gelos, uite ce bine l-a bătut“.