În urmă cu aproape doi ani propuneam, în completarea tipologiei romanești a lui Nicolae Manolescu, luarea în considerare a romanului compozit, plecând de la numele ordinului omonim al arhitecturii clasice. Este tipul de roman actual în care volutele ionicului sunt combinate cu referințele livrești, exotismul și ironia romanului corintic. Ultimii ani au oferit exemplele potrivite pentru umplerea cu conținut semnificat a alveolei conceptului de „roman compozit“, dar de referință rămâne cunoscutul și apreciatul roman În amintirea memoriei scris de Maria Stepanova, publicat în ediția românească la Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei. Cartea apărută în rusă în 2017 sub numele repetitiv, iterativ Pamiati pamiati s-a bucurat de o receptare remarcabilă: premiile Bolșaia Kniga și Iasnaia Poliana (alegerea cititorilor) în 2018, premiul literar Nos în 2019.
Proiecția arhi tectonică încadrabilă în Ordo Corinthius este explicit asumată de Maria Stepanova încă din startul lucrării:
„În cartea The Silent Woman, Janet Malcolm descrie un interior care seamănă oarecum cu propriul meu caiet – și e o senzație oribilă. […] Pentru Ma lcolm, această locuință este un Aleph borgesian, o monstruoasă alegorie a adevărului, o masă amorfă de fapte și versiuni ce nu și-au găsit nicio dată o ordine clară în istorie.“ (p.14)
Perspectiva aparținând Ordo Ionicus se distinge tot din aceleași prime pagini, în care autoarea se raportează la un prezent în raport cu care se reflectă fragmentele de realitate trecută, devoalate prin amintirile conectate la artefacte ale unei familii, la obiectele care încă mai vorbesc, la scrisorile și fotografiile constituindu-se în ancore ale memoriei. Prin această dimensiune proiectivă, în care subordonează procedee ale romanului corintic perspectivei ionice, Maria Stepanova oferă romanul compozit prin excelență, erudit, eliberat din subteranele gradului zero al scriiturii.
În cartea poetei moscovite prin care alege să recupereze temporar și aleatoriu istoria parțială și minoră a unei familii, la rândul ei reflectând memoria lumii într-un flux al operelor capitale în jurul cărora se organizează fragmentele de memorie, nu mai contează perenul fotografiei, instantaneul imortalizat, ci fluxul de imagini ce recompun în mișcare punerea împreună: „Este înfricoșătoare această nemurire, și mai înfricoșător încă faptul că nimerești în ea împotriva voinței tale. Ceea ce înregistrează acum fotografiile nu este altceva decât trupul morții […]. Ceea ce moare, nu ceea ce rămâne“ (p.62). În căutarea memoriei este o carte despre fragilitate și fragmentare, despre slăbirea sau ruperea reperelor în legăturile tari ale rețelei de sânge și despre întărirea acestor rețele prin legăturile semiotice instituite prin textul recuperator. Romanul confesiv cu densitate ideatică borgesiană este dezvoltat în jurul fragilității ființei destinate să moară, care devine prin propria moarte o minoritate, incapabilă să-și exprime punctul de vedere, să-și ceară drepturile, să riposteze; o minoritate vulnerabilă, chiar umilită, târâtă până și prin fluxul amintirilor împotriva propriei voinței în jocul mult prea amplu al orgoliilor unei umanități refuzând să creadă că se îndreaptă spre moarte.
Maria Stepanova propune o carte unică și gravă la care scrie (sau asupra căreia se raportează proiectiv) încă din anii copilăriei târzii, care se relevă ca proiect neîncheiat și fragmentar al destinului unei familii. Nu doar construcția din fragmente rămâne reperul corinticului, ci și rămânerea în logica fragmen tarului, insularitatea eroilor într-un arhipelag de fapte de su prafață aparținând aceluiași atol. Extinderea in su lelor se pro duce cu o precizie, cu un rafinament și într-un ritm greu ega labile. Memoria devoalează abun dența detaliului proiectat într-un model narativ experimental, într-o poetică a roma nului atipică în chiderii sau reflectării ironice infinite din proza corintică post modernă. În amintirea memoriei leagă postmodernitatea luxurianței fragmentare de ordinea fluxului (memoriei, conștiinței) unui autor care reușește să propună o dicțiune distinctă, nouă. Atolul de fapte se înalță prin insulele în care nu abundența întâmplării surprinde, ci în special cea a interpretării, a reașezării, a referințelor livrești multiple, dense. În amintirea memoriei este o carte grea, frumoasă prin bogăția și profunzimea constructului de idei. Elementele stratificate de depozit al memoriei se eliberează treptat în urma săpăturilor arheologice interioare și necesită, din partea lectorului, suficientă cultură generală cât să cuprindă fragmentele în alăturarea lor, în topirea unora în celelalte pentru a releva întregul static, apoi funcționalitatea, fluxul. Cartea e construită pe principiul semnificării infinite, în care se poate aplica (în arheologia lecturii) formula seriei semiotice a lui Ch.S. Peirce, a interpretanților succesivi, a „simbolurilor din simboluri“, în care relația inițială, enumerația primă și factualitatea sunt înlocuite într-o interacțiune în rețea. Seria semiotică infinită ia chipul imitației duse din planul memoriei integratoare, capabile să topească referințele și să transforme fragmentarul într-o pastă amorfă, în planul faptelor, o imitație care permite topirea granițelor dintre vieți, dintre ființe (p.299).
Memoria se relevă în chip simbolic. Omne symbolum de symbolo.