PROFIL
Reputatul scriitor britanic DAVID LODGE (n. 1935) a fost profesor universitar până în 1987, când s-a consacrat exclusiv literaturii. Nominalizat la Booker Prize și câștigător al Hawthornden Prize și Whitbread Book of the Year, el se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii engleze, iar opera sa a fost tradusă în numeroase țări. Editura Polirom i-a dedicat o serie de autor în care au apărut, printre altele, faimoasa trilogie romanescă a campusului universitar (Schimb de dame, Ce mică-i lumea!, Meserie!), romanele Gânduri ascunse, Terapia, Răcane, nu ţi-e bine!, Vești din Paradis, Muzeul Britanic s-a dărâmat!, Afară din adăpost, Autorul, la rampă!, Cât să-ntindem coarda?, Bărbatul făcut din bucăţi, Mort de surd, volumul de proză scurtă Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri și volumul Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975). (Editura)
După ce în Născut într-un ceas bun își rememorează copilăria și prima tinerețe, David Lodge revine cu un volum de amintiri foarte consistent, ce include perioada sa cea mai dinamică, în care dobândește deplina recunoaștere în lumea literară și în cea universitară. Sunt anii în care scrie și publică Ce mică-i lumea!, Meserie! și Vești din Paradis, călătorește mult și se implică în diverse proiecte literare, cinematografice, academice. Dincolo de latura strict biografică, cu drame de familie, cu poveștile ce stau în spatele propriilor romane, cu frământările prin care trece autorul, catolic practicant, odată cu criza Bisericii Catolice, Lodge povestește despre jocurile de interese din lumea editorială britanică și americană, despre dedesubturile acordării premiilor literare, despre intrigile din spațiul universitar. Acest volum de memorii seamănă de fapt cu un roman, fiind scris în același stil alert și cu aceeași ironie ce îi caracterizează cărțile de ficțiune. (Editura)
Cei care au citit Născut într-un ceas bun își vor aminti că propria mea școală pregătitoare, St. Joseph’s Academy din Blackheath a avut parte de o soartă asemănătoare atunci cînd, la multă vreme după ce fusesem elev acolo, a devenit un gimnaziu normal, cu o zonă de apartenență în care intra și Lewisham, unul din cartierele cu cele mai mari probleme sociale din Londra. Odată cu trecerea anilor, a devenit o școală în decădere, cu o reputație proastă pe plan local, și, după cîteva încercări nereușite de a o reforma, în 2007 a fost demolată și înlocuită cu o „academie“ coeducațională în sensul dat acestui cuvînt de neolaburiști. Tratamentul acesta pare să fi avut efect, dar în memoriile mele am descris jalnicele ultime decenii ale unei școli care odinioară oferea multor elevi dintr-un larg spectru social posibilitatea unei educații superioare ca ilustrînd „o poveste tristă și des întîlnită, ce vorbește despre consecințele nedorite ale aplicării unor politici educaționale ce se pretind a fi progresiste“. Într-o lungă și, altfel, înțelegătoare recenzie făcută cărții mele în revista Prospect, remarcabilul istoric social David Kynaston regreta faptul că nu recunoșteam binele superior obținut în urma abolirii distribuirii elevilor pe criterii de clasă socială între școlile pregătitoare și gimnaziile moderne după examenul de evaluare de la sfîrșitul școlii primare, precum și că nu pomeneam nimic despre efectul chiar și mai funest pe care îl are învățămîntul privat în privința egalității șanselor în societate britanică.
Privind retrospectiv, regret că am ales exprimarea „se pretind“, deoarece motivul uniformizării învățămîntului gimnazial era unul progresist în plan social și probabil că au fost mult mai mulți cei care au beneficiat de efectele sale pozitive decît cei care au suferit de efectele lui negative. Prezumția aceasta a constituit unul dintre motivele pentru care Mary și cu mine l-am susținut în principiu și – pînă la un anumit punct – în practică. În practică puțini părinți educați din clasa de mijloc le vor cere copiilor să sufere din pricina principiilor lor, așa că noi am trimis-o pe Julia la un gimnaziu de stat bun, dar l-am salvat pe Stephen de unul prost, trăgînd sfori pentru a-i oferi o alternativă acceptabilă. Un gimnaziu de succes depinde de prezența unei mase de elevi cu un spectru larg de abilități intelectuale și origini sociale și de o programă școlară care să permită diferite nivele și tipuri de realizări. Acolo unde supraviețuiesc, așa cum se întîmplă în Birmingham, școlile pregătitoare culeg toți elevii capabili, care altfel ar constitui fermentul creator în gimnaziile locale și, după cum am arătat, impunerea birocratică a zonelor de apartenență se poate dovedi chiar și mai dăunătoare.
În ceea ce privește școlile private, în special cele numite în continuare, foarte înșelător, „școli publice“, cred că romanele mele și în special Răcane, nu ți-e bine!, furnizează o perspectivă critică asupra influenței pe care o au în viața socială și culturală britanică. În privința școlilor propriu-zise experiența mea personală e foarte redusă. De fapt nu am intrat decît în două. La un moment dat, în anii 1960, am fost invitat de directorul de la Shrewsbury School (alma mater a cîtorva dintre fondatorii revistei Private Eye) să vorbesc într-o seară în fața unui grup de elevi despre Jane Austen. Mînat de curiozitate și fiindcă drumul cu mașina de la Birmingham pînă acolo era unul scurt, am acceptat. Acolo era un mic grup strîns în livingul profesorului și n-am văzut prea mult din restul clădirii școlii și nici nu-mi amintesc nimic despre prelegerea mea sau despre felul cum a fost primită. Ce îmi amintesc din acel eveniment e că nimeni nu s-a oferit să-mi deconteze benzina consumată și nici n-am primit ulterior vreo scrisoare de mulțumire din partea profesorului. În anii ce au urmat am refuzat toate cele cîteva invitații de a vorbi într-o școală privată. De obicei cei de acolo se ofereau să plătească toate cheltuielile de drum, dar niciodată vreun onorariu. Una a venit de la un grup sau un club de liceeni de la Eton și peste cîțiva ani am fost surprins să descopăr că scurtul meu răspuns, scris de mînă, era scos la vînzare într-un catalog de licitații. Am simțit – și uneori am menționat lucrul ăsta în răspunsurile la astfel de invitații – că nu doresc să-mi răpesc din puținul timp al vieții mele aglomerate pentru a spori experiența unor elevi care oricum aveau deja parte de un sistem de instruire privilegiat. Adevărul e că nu m-am simțit niciodată în largul
meu cînd a trebuit să vorbesc în școli, dar am făcut-o cînd și cînd în gimnaziile cu care aveam o legătură personală.
A doua mea vizită la o școală privată a avut loc la mult timp după cea dintîi și a fost foarte diferită de prima. De vreo zece ani Graham Greene Birthday Trust organizează un festival anual dedicat creației scriitorului la Berkhamsted School, unde acesta a fost elev pe cînd tatăl lui era directorul școlii. Festivalul, care se desfășoară în timpul vacanțelor școlare, atrage tot felul de oameni – scriitori, cadre universitare și cititori obișnuiți – interesați de viața și opera romancierului. Într-un an am ținut acolo o prelegere despre influențele literare din scrisul său, iar în weekend am avut parte de un tur cu ghid al școlii, inclusiv al încăperilor ocupate odinioară de familia Greene, care sînt separate de dormitoarele, coridoarele și sălile de clasă ale școlii printr-o ușă capitonată cu postav verde, care se ivește frecvent în scrierile lui Greene. A spune că scriitorul a fost nefericit la Berkhamsted ar fi un eufemism. Fiind fiul directorului, ceilalți băieți îl considerau un potențial spion și îl agresau. În cartea sa de călătorie despre Mexic, publicată în anii 1930, Lawless Roads (Drumuri fără de lege), își amintește astfel anii lui de școală:
„În țara… scărilor de piatră și a clopoțeilor crăpați care sunau devreme, deveneai conștient de teamă și ură, de un soi de absență a regulilor: înfiorătoare acte de cruzime puteau fi săvîrșite cît ai clipi din ochi. Întîlneai pentru prima dată făpturi – adulte și adolescente – în care se găsea natura autentică a răului.“
Tînărul Greene s-a simțit atît de îngrozitor la Berkhamsted, încît a cochetat cu ideea sinuciderii într-un joc de ruletă rusească și a fugit de acasă, trăind cîteva zile sub cerul liber, pe pajiștea comunală locală. După cum dezvăluie Norman Sherry în primul volum al biografiei scriitorului, într-un final Greene a încălcat codul de onoare al școlarilor și l-a denunțat pe principalul său persecutor, care a fost exmatriculat, ceea ce i-a declanșat viitorului romancier o fascinație pentru tema trădării ce nu l-a părăsit niciodată. Situația lui era, evident, una neobișnuită. Nu toți băieții de la școlile private au suferit la fel de mult ca el și mulți susțin că experiența le-a făcut plăcere sau cel puțin le-a fost utilă. Numai că eu nu am citit niciun roman cît de cît valoros în plan literar care să-mi schimbe convingerea că a-i trimite pe copii de mici la un internat – dacă nu intervine cumva vreun motiv practic stringent – e nefiresc și cîteodată crud, precum și aceea că învățămîntul în internatele diferențiate pe sexe are tendința să provoace probleme psihosexuale în viața personală ulterioară, precum și să le ofere pedofililor ispite și oportunități.
Criticul literar John Carey, profesor universitar la Oxford, care e de aceeași vîrstă cu mine și care a urmat o școală particulară evident bună din Londra, una mult mai bună decît a mea, afirmă în memoriile sale, The Unexpected Professor (Neașteptatul profesor universitar) că dacă majoritatea școlilor pregătitoare n-ar fi fost desființate în anii 1970, ele ar fi ajuns să devină atît de performante, încît într-un final ar fi scos din scenă școlile independente, furnizînd gratuit un nivel de instruire la fel de bun. Mie mi se pare un scenariu improbabil, dar chiar dacă s-ar fi întîmplat așa, tot ar lăsa nerezolvată problema genului de educație care ar trebui oferită celor care nu reușesc să fie admiși în sectorul extins al școlilor pregătitoare, căci exact aici eșuează în mare măsură sistemul de învățămînt primar.
După cum stau lucrurile, e incontestabil că școlile independente cele mai bune oferă o instruire la care școlile din sistemul de stat nu pot aspira, iar unele dintre ele, precum școala King Edward din Birmingham, sînt școli cu orar de zi, ce le permit elevilor să ducă o viață normală alături de familie. Școala de băieți King Edward din Edgbaston, o clădire din cărămidă roșie menținută absolut curată, cu terenuri de sport întinse în spate și o școală de fete condusă de călugărițe în apropiere, se înalță mîndră vizavi de intrarea principală în universitate. Am trecut de nenumărate ori pe lîngă ea, dar nu am fost niciodată înăuntru. Mi s-a propus o dată să vorbesc acolo, dar am refuzat oferta, prezentînd justificările mele obișnuite. Mi-ar fi fost ușor să o vizitez cumva mai neoficial, dar n-am făcut-o. Poate că m-am temut să nu-mi declanșez niște posibile sentimente de regret. Căci uneori, mai ales cînd îmi amintesc de limitele propriei instrucții școlare – care n-a reușit să-mi ofere nici un fel de competențe în domeniul muzicii, al științelor exacte sau al limbilor moderne –, mă întreb dacă am făcut bine cînd i-am refuzat lui Stephen șansa de a merge la școala aceea King Edward și dacă nu cumva ar fi avut de cîștigat din instrucția de calitate superioară oferită acolo. Acolo ar fi fost coleg cu Jonathan Coe, al cărui roman, Clubul putregaiurilor, inspirat de anii lui de școală, sugerează că Stephen nu s-ar fi simțit nelalocul lui acolo. O speculație inutilă, desigur. Dacă ar fi învățat la gimnaziul King Edward, viața lui ar fi urmat un traseu complet diferit. Printre altele, nu ar fi avut parte de căsnicia sa fericită cu Una, pe care a cunoscut-o la cursul de Drept de la Newcastle, și nici de cele două fiice încîntătoare și talentate, care îl adoră.
Educarea lui Cristopher, fiul nostru cu sindrom Down, a reprezentat pentru mine și Mary o provocare diferită de cea cu care ne-am confruntat în cazul Juliei și al lui Stephen. După cum am explicat în Născut într-un ceas bun, Cristopher a avut șansa să se nască într-o epocă în care atitudinea față de cei afectați de Down se schimbase în bine, iar de curînd statul acceptase ideea că pot fi educați în școli speciale. A avut, în plus, șansa să trăiască în Birmingham, unde existau condiții foarte bune pentru învățămîntul special. Și a mai avut și avantajul de a avea o mamă care deținea o diplomă de profesor și de a fi cel mai mic copil din familie, avînd doi frați mai mari care l-au încurajat și nici un frate mai mic care să-l umbrească, așa că a crescut avînd multă încredere în propriile abilități. Adevărul e că uneori avea excesiv de multă încredere în ele și cîteodată evada din grădina noastră laterală nu foarte bine închisă, pe care o aveam în locul unei grădini din spatele casei, și începea să exploreze zona. Cînd avea șase ani, ne-a fost adus acasă de un vecin care îl reperase pe terasamentul unei linii ferate din apropiere. […] Odată cu trecerea timpului, educarea unor copii cum era Chris în școli speciale a căzut în dizgrație. În loc de asta, acum ei sînt de obicei plasați în școli obișnuite, cu asistenți școlari care îi ajută în timpul orelor. Scopul este unul admirabil – să îi integreze în comunitate și să-i obișnuiască pe copiii normali cu existența lor –, însă Mary și cu mine n-am fost convinși că această politică ar fi la fel de eficientă în plan educațional precum cea a școlilor speciale și am rămas recunoscători pentru faptul că în Birmingham Chris a avut la dispoziție școli bune de felul acesta în anii aceia esențiali. El a fost dintotdeauna un băiat foarte încrezător în sine și și-a cucerit un nivel considerabil de independență – de exemplu, a învățat să folosească transportul public ca să ajungă la școală –, iar noi am atribuit asta în parte faptului că nu s-a simțit niciodată inferior sau stingher în grupul lui de colegi. În realitate era de obicei în fruntea lui. A beneficiat, evident, de apartenența lui la o familie educată și unită și, ținînd cont de faptul că atunci cînd era mic, avea un IQ de șaizeci și ceva de puncte, a devenit extraordinar de competent la citit și scris, poate datorită moștenirii genetice, dar și a factorilor de mediu specifici. Putea să dea replici prompte și inteligente, a ținut discursuri la sărbătorile de familie și a învățat să-și planifice timpul petrecut la televizor (pe care l-am restricționat pentru toți copiii noștri) folosindu-se de programul săptămînal din Radio Times. Era dependent de melodrame și seriale populare, familia care locuia alături în Northfield îl invita uneori la ei acasă, iar implicarea lui totală era atît de distractivă, încît toți se uitau cum se uită el la Dallas pe televizorul lor. Ulterior a devenit pasionat de filmele cu James Bond, le-a văzut pe toate atunci cînd au fost lansate și apoi pe casete video și și-a făcut o bibliotecă destul de consistentă cu cărți despre Bond și despre actorii care l-au jucat, ajungînd aproape la nivelul de atotștiutor în domeniu. În anumite privințe era sfios – detesta înălțimile, nu se simțea în largul lui pe scări rulante și în lifturi și nu mergea decît pe biciclete cu cîteva numere mai mici decît măsura lui. Însă încă de cînd era copil mic, Chris se simțea excepțional de relaxat în preajma animalelor – și animalele în preajma lui. Am remarcat asta prima dată pe cînd avea cinci ani, dar după standardele normale de evoluție era încă un copilaș. Eram într-o vacanță în Elveția și închiriaserăm un apartament la o cabană din Morgins, o stațiune de schi din munți, deasupra lacului Geneva. Într-o zi l-am pierdut din vedere pe Chris în grădină și, după o căutare scurtă, dar temătoare, l-am găsit stînd placid în fund, cu picioarele încrucișate pe iarbă, lîngă un ciobănesc german masiv. Cînd i-a văzut, Mary, care în copilărie avusese o experiență urîtă cu un astfel de cîine, s-a alarmat, dar era limpede că animalul se bucura placid de tovărășia lui Chris, asta pînă cînd l-am îndepărtat cu multă blîndețe. Nu pot să nu mă întreb dacă nu există ceva la afecțiunea lui care are un asemenea efect asupra animalelor.
Norocul scriitorului. Memorii (1976-1991) apare la Editura Polirom, în Biblioteca Polirom. Seria de autor „David Lodge“
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo