Medicii noștri

De-a lungul anilor, am observat că unii dintre cei mai buni cititori de literatură și critică literară sunt medicii. Regretatul Dan Setlacec, Leonida Gherasim, Fane Boeraș, Arina Vinereanu sunt numai câteva nume de cititori împătimiți de literatură clasică și contemporană, intelectuali în sensul „vechi” al termenului, frecventând muzeele, mergând la Teatru și Operă, „consumând” cultura nu dintr-o necesitate profesională, ci dintr-una personală. Acestei categorii de medici iubitori de cultură îi aparține și Mircea Gelu Buta, autorul unui volum definit chiar de titlul său: Amintirile unui student la Medicină. O prezentare pe una dintre clapete ne dă o idee asupra realizărilor lui: a urmat Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, și-a luat doctoratul la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj (interesant că Hațieganu apare și ca personaj în carte), a condus Spitalul Județean de Urgență Bistrița și ține cursuri ca profesor universitar la Cluj. A publicat numeroase volume, nu numai de specialitate, ci și de beletristică, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România. Pe scurt, e vorba despre un medic-scriitor.

Volumul arată un memorialist înzestrat, chiar dacă autorul nu poate „evada” mereu din limbajul profesiunii sale. Iată un exemplu de fragment mai greu accesibil profanilor în radiologie, printre care mă număr: „Examinarea radiologică, la copil, prezintă câteva particularități: în primul rând, este vorba de expunerile curente la razele Röntgen, care, atât în radioscopie, cât și în radiologie, reprezintă cantități apreciabile pentru volumul somatic al copilului; o radioscopie pulmonară atrage absorbția a 200-300 mr (1 r = 0,01 Gy), iar un minut de iradiere radioscopică include administrarea a 2-3 r, ceea ce ridică dozele de iradiere, de exemplu la un examen digestiv, până la un total de 10-15 r.” (p. 102). Urmărind „din afară” demonstrația medicului specialist, vom da din cap pretinzând că am înțeles-o: „De aici rezultă necesitatea înlocuirii, pe cât posibil, a radioscopiei cu radiografia, în special la examenul radiologic pulmonar al sugarului și copilului mic.” (p. 102). Asemenea pasaje sunt totuși rare în carte, ceea ce face ca lectura în ansamblu să nu fie îngreunată prin folosirea unui registru tehnic și a unui jargon medical. Autorul se achită bine de ceea ce promitea în titlul cărții, și anume propriile amintiri de student medicinist, într-un Iași evocat cu melancolie și cu o anume seriozitate ardelenească. Împărțită în capitole relativ scurte, materia volumului este ordonată cronologic, de la începutul studiilor la Medicina din Iași la finalul lor, după șase ani plini și grei. Viața de student e rememorată minuțios și, așa zicând, temeinic, ca și cum autorul și-ar fi luat notițe, cu zeci de ani în urmă, despre cursurile audiate, profesorii de la catedră, fiecare disciplină în parte. În loc de a fi capricioasă și selectivă, memoria afectivă este aici organizată și riguroasă, aplicată asupra experiențelor de student medicinist și formării în ambianța universitară. Mircea Gelu Buta a citit cu creionul în mână și ceea ce s-a scris despre istoricul unor discipline medicale, despre activul Universității și componența catedrelor, în timp, făcând fișe extrem de bine documentate ce coboară până în epoca interbelică și dincolo de ea. În câteva rânduri, deplânge efectele teribile ale epurărilor comuniste din 1947, 1948 și din anii următori, când veritabili savanți și întemeietori de școală au fost eliminați de la Catedră, scoși din Academie, marginalizați și umiliți. Pe de altă parte, fără să o „teoretizeze”, rememorează lucrurile bune făcute în timpul regimului comunist precum dezvoltarea unor secții și construirea unor spitale noi. Este instructiv, din această perspectivă, că și studiile superioare făcute de autor, chiar în acești ani de student medicinist pe care îi rememorează și îi detaliază cu farmec, sunt dintr-o perioadă istorică pe care ne-am obișnuit să o legăm strâns, prea strâns, de ceaușismul dominant după 1971. Chiar dacă noxele ideologiei unice pătrund în interiorul universităților și, într-un rând, personajul nostru, tânăr, este supus încercărilor de racolare de către Securitate, UMF Iași, cu profesorii și asistenții ei, reprezintă o adevărată citadelă a științelor medicale. Într-o scenă sugestivă, un înalt activist comunist va primi îngrijirea unor somități chemate de urgență: cel care îl ține de mâini, pentru a-l susține pe suferind, este chiar Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar la Iași, iar activistul moare, fără ca memorialistul să simtă mai târziu nevoia unor acuze anticomuniste care nu-și aveau rostul și locul aici.

Definitorie este, în construcția cărții, nevoia fostului tânăr de modele, mentori, maeștri pe asprul drum al medicinei care înseamnă nu numai profesionalism, ci și un fel de evoluție continuă, de învățare permanentă. Autorul ne convinge că marii specialiști învață mereu, inclusiv la vârsta deplinei consacrări în domeniul lor; și că progresul științelor nici nu lasă, de altfel, o alternativă medicilor pasionați de disciplina lor. Ca să fii un medic bun trebuie să citești continuu și să te ții la curent cu noutățile, uneori spectaculoase, din aria profesiunii tale. Dar dincolo de această performanță prin continuă învățare și asimilare, autorul e aproape fascinat de figurile de medici „fără de arginți”, oameni nu numai ai meseriei, ci și ai unei etici profesionale ilustrate exemplar. Iată un asemenea medic portretizat după cum merită: „Profesorul Vasile Costinescu a ajuns cunoscut în comunitatea medicală datorită intervențiilor chirurgicale făcute în premieră la Iași și a fost iubit de pacienți pentru nenumăratele gesturi caritabile. Și-a câștigat renumele de doctor al săracilor, pentru că obișnuia să le dea bolnavilor nevoiași bani de drum sau pentru a-și cumpăra medicamente. De ziua lor, de Paști sau de Crăciun, pacienții internați în secția O.R.L. aveau parte de o masă festivă oferită de profesor. Credința în Dumnezeu după care s-a ghidat mereu în viață l-a ajutat să depășească momentele de cumpănă ale unei cariere cu multe necunoscute. Ne-a prezentat odată la curs cazul unui pacient cu o tumoră imensă în zona gâtului. A fost dus în sala de operație pentru efectuarea traheotomiei. În timpul manoperei, bărbatul a intrat în stop cardio-respirator. A început să fie resuscitat, însă cu toate șocurile electrice, nimic n-a funcționat. Pe monitor se vedea o linie continuă. A trecut așa aproape o oră, după care pacientul și-a reluat respirația. Fratele acestuia era pe hol, având o carte de rugăciuni în mână… Cu toții ne-am dat seama că Dumnezeu a intervenit, a comentat profesorul. Se considera norocos că nu i-a murit nici un copil pe masa de operație, chiar dacă de multe ori trebuia să lucreze în orb, existând perioade în care curentul electric se întrerupea foarte des și medicul trebuia să opereze bazându-se doar pe simțurile sale, neavând imagine din interiorul corpului bolnavului.” (pp. 127-128). În carte sunt mai multe portrete de medici ce și-au onorat profesia și oferă în continuare un model viu celui care îi evocă.

Cu unele ingenuități stilistice, când autorul iese din sfera memorialistică propriu-zisă și descrie tablouri de natură, alteori mai greu accesibilă, cum spuneam, atunci când limbajul e unul de strictă specialitate, cartea lui Mircea Gelu Buta se citește cu plăcere și cu folos intelectual.