Glosă
înțelegi, dragule, să n-ai unde te duce?
(Marmeladov, Crimă și pedeapsă)
într-adevăr, dincolo de contopire, câtă iubire mai
rămâne
spre a înfiripa o blândețe, o smerenie eternă
când, doar o iubire neîmplinită nu se stinge niciodată?
și n-am murmurat niciodată, doar spre a spulbera
polenul,
ci spre a pătrunde adânc, încercând să scot la suprafață
ceea ce ne definește.
există harul, ce rămâne și există relațiile, caduce.
nu atât cele rostite – mai ales cele nespuse,
cele nerostite, în ele se răsfiră adevărata iubire.
însă noi așternem cu grijă cuvinte, vorbe și gânduri
în alb-negru.
unde, cunoscuți și prieteni vin și pleacă
lipsiți de umor și tot mai susceptibili, deși
doldora de certitudini,
când, nici în rai de-ai ajunge, n-ai avea liniște
câtă vreme, semeni ar rătăci aici, oricât
de pervertiți ar fi acum, însă
nu poți decide din adânc
fără a nu-ți asuma moartea.
Doi oameni pot rosti aceeași frază
cu intonații umane și benevolente, însă
din sunetul glasului recunoști în unul
omul, în celălalt, acolitul beznei, încât
dealul cel mai greu e mereu,
pragul acestei Case a Reîntoarcerii
iar, de-am recunoaște că orice am face
cineva ne contemplă mereu, atunci?
unde, ceea ce trebuie să se întâmple,
deja s-a întâmplat – nu noi decidem
iubirea / ne decide
într-adevăr, dacă te hotărăști pentru un trai în lumină
ești deîndată asaltat de beznă, unde
tot ce e autentic
pătrunde, se înalță
adânc pe verticale.
și nu spun nimic nou, doar reamintesc
întru trezire, căci n-a existat început.
doar pentru noi a fost la început cuvântul
pe care va trebui să-l traversăm cu toții
și înaintea lui cu siguranță, o iubire
de care ne-am desprins de milenii
ajungând să invidiem morții și-așteptând
nerăbdători
sfârșitul.
Deși le-am spus să uite vorbele.
să-și deschidă doar inima.
ea se va ruga în locul lor
cum știe doar ea. fără de vorbe.
Într-o zi mi se va opri inima, să pot
pleca mai departe, le–am mai spus
cum doar întru Hristos ne putem
recunoaște chipul genuin
unde, de și-ar întoarce cu toții fața spre lumină,
lăsând în urmă bezna, totul se va termina
în aceeași clipă. să fie însă posibil …
ce mai rămâne, ce-a mai rămas sfânt?
Dacă am fi pur refuz
neclintiți și fermi, chiar dacă oricărei decizii
îi urmează consecințele, n-am fi cu toții
întru cel ce ne-a dat viață?
Respirăm. cât e îngăduit.
delațiuni. sârme ghimpate. distanțări.
Truda ne face liberi
pe când chipul tuturor oglindește o lipsă
o lipsă mai grea ca aerul, o lipsă
care se lăsa încet peste dalele de piatră ale pieții.
ninge cu lipsă.
ninge greu.
și mulți trec cu ochii în pământ
bolnavi de lume, bolnavi de jigodie, cunoscut
ori fost prieten, de care știam că a fost
un inadaptat incurabil. Acum, un adaptat
justificat, feroce
pe când viermele este deja în fruct.
unde, nici ruga nu ajută
dacă nu vei îndrăzni mai întâi
să te întâmpini adânc, limpezindu-te
Însă, mulți nu mai așteaptă ceva
pe cineva anume. așteaptă un ordin.
și nu-i poți nici măcar condamna, mai ales
dacă ești un vagabond al duhului, acum
când departe de meleagul natal
se moare lent în limba română
într-adevăr, tot mai puțini își poartă până-n ultima clipă
crucea grea a iubirii și iertării.
căci, de există catastrofa, răul, bezna, atunci
ele-s în fiecare din noi, homeopatic disipate
în nepăsarea, lașitatea, setea de siguranță
slugărnicia și supușenia mai fiecăruia
o generație a capului plecat
venim pe lume cu chipul inimii
și-o părăsim cu masca morții.
azi, când toate compartimentele și castele
sunt înțesate cu eunuci, pentru care omenia,
demnitatea și onoarea sunt anacronice
cum medievală e și atitudinea lor
față de cei aflați sub ei
Când îți este egal, dacă trăiești ori nu
când nu mai e în tine nici o urmă de teamă
asta se simte în jur
Nu ajunge, doar să mergi la catedrale și biserici.
acceptarea e transcendere.
Nu se cerșește la poarta luminii, mai ales acum
când bezna încearcă, să ne despoaie, să ne
dividă până și duhul
Oriunde aș fi fost, mă întrebam
doamne, ce caut aici?
acum. când bântuie un război camuflat
un război grav și lin ca moartea de după moarte.
ceea ce ieri era o teorie a conjurației e azi practică.
ceea ce ieri era ficțiune științifico-fantastică
e azi un film documentar, azi
când se pierde libertatea cu aceeași ușurință
și nepăsare cu care se pierde timpul, altminteri
ar mai fi spus mulți, cu o anume teamă
dacă îl accept pe dumnezeu, pierd totul?
viața dăinuie ca taină mereu, unde cerul
nu e un țel, ci o stare a conștiinței
acum, când mai toți trăim în minciună
dar o justificăm mereu, neîncetat.
când puțini și-au dat seama că mai efectiv
decât un act terorist e lenta și furișa
infiltrare
răutatea și fărădelegile fățișe prin
spărturile cărora se strecoară încet bezna
felul în care se insinuează
pe nesimțite viermele în măr, înțelegi?
„înțelegi, dragule, să n-ai unde te duce?“