La pescuit

Așezat pe malul râului, cu undița alături, înfiptă în pământ, urmăream pluta ca hipnotizat și încercam să deosebesc mișcarea săltăreață pe care i-o imprimau valurile de smucirea ei către un pește. Așteptam atât de mult timp încât n-ar fi fost imposibil ca undița, confecționată dintr-o nuia de salcie, să dea în cele din urmă rădăcini și să înfrunzească. (Așa se întâmplă cu parii de susținere a gardului de nuiele împletite din jurul caselor unor țărani.) Fericite vremurile acelea în care puteam să aștept oricât, visând cu ochii deschiși, sub soarele tandru-nemilos, care mă scălda în lumină fierbinte.

Între 1960-1970 am mers în fiecare vară, aproape zilnic, la pescuit. Uneori singur, însoțit doar de un pachet de țigări. Dar de cele mai multe ori cu fratele meu mai mic, Florin. Dacă eram la Suceava, ne duceam la râul Suceava, din apropierea orașului, iar dacă ne aflam la Boroaia, la bunica din partea mamei, ne îndreptam în fiecare dimineață spre despletitul râu Moldova. Câteodată, rar, venea cu noi și tata.

Râul Moldova ne plăcea cel mai mult pentru că se desfășura pe întinderi necuprinse și nu apăreau niciodată alți pescari pe acolo. Rar trecea câte o turmă de oi și și mai rar apărea câte o ceată de țărănci tinere, venite la scăldat. (În asemenea momente norocoase făceam ce făceam ca să nu fim văzuți și, în același timp, să vedem noi cât mai bine.)

În seara dinaintea zilei în care urma să mergem la pescuit, ne pregăteam undițele, cârligele, nylon-ul, momeala. Nu aveam pe atunci nici minciog, nici juvelnic. Peștele prins în undiță urma să-l scoatem din apă cu mâna. Iar de păstrat îl păstram într-o plasă rezistentă pe care o scufundam în apă și o priponeam cu ajutorul unui țăruș. Undițele ni le făceam din nuiele lungi de salcie sau alun. Cu timpul, din banii strânși într-o pușculiță, ne-am cumpărat lansete din fibră de sticlă și mulinete, foarte bune, fabricate în RDG. Ne-am procurat cârlige aduse clandestin din Suedia, făcute dintr-un oțel infailibil, care nu se rupea oricât de mare ar fi fost captura. Role cu fir de nylon de diverse grosimi (îl preferam pe cel de 0,2 mm), produs în România, la Săvinești, găseam cu ușurință în orice magazin cu articole sportive și îi apreciam calitatea.

Cât privește momeala… Cea care ar fi fost pe placul unui vegetarian – mămăligă, boabe de porumb în lapte, cireșe – era ușor de găsit și nu ne provoca repulsie. Dar râmele, viermii de hoit, viermii de sub coaja bradului, cosașii, carabeții se găseau mai greu și ne oripilau. În timp, însă, ne-am familiarizat și cu aceste lighioane și chiar ne deveniseră într-un fel simpatice, gândindu-ne cât de atrăgătoare le găseau peștii.

În zori, ne echipam repede, fără cuvinte, și eu și Florin, ne luam bagajele și plecam spre râu care se afla la 3-4 kilometri de la ieșirea din sat. Purtam pantaloni scurți și mergeam desculți prin praful fin al drumului. La un moment dat părăseam drumul și străbăteam o pășune cu iarba plină de rouă. Când iarba ne biciuia picioarele și ni le uda, ne simțeam bărbați puternici și neînfricați (deși eram încă adolescenți, cu o diferență de numai câțiva ani între noi). Chiar și spinii care ne înțepau tălpile aveau un efect înviorător asupra noastră. Ni se părea că primim salutul aspru al unei naturi sălbatice, așa cum simțeau poate colonizatorii vestului Americii când străbăteau preria.

În scurtă vreme apărea în zare apa Moldovei. Cu multele ei meandre și ramificații întinse pe câmpia perfect plană, curgea liniștită sub soarele strălucitor, ducând cu ea mii de sclipiri care își schimbau mereu locul.

Parcă ne sărbătorea calm venirea. Ajunși pe mal, intram cu picioarele în apă făcând să scrâșnească delicat pietrișul de sub ele. Îl vedeam perfect, ca pe un pavaj de nestemate, datorită limpezimii desăvârșite a apei, chiar dacă nenumăratele văluriri mărunte de la suprafață îi deformau jucăuș imaginea. Uneori ne aplecam și beam direct cu gura din apa curată și rece.

Ce scenă mitologică, doi frați așezați unul lângă altul, scoțând cu undița din adâncuri transparente și totuși misterioase cleni argintii, mrene roșietice, scobari mohorâți! Nu există dragoste mai pură și mai dezinteresată decât aceea dintre frați. Soarele acționa lent asupra pielii noastre și ne transforma încet în statui de bronz. Ce bine ar fi fost să fi rămas pentru totdeauna așa, cu trupurile noastre frumoase de adolescenți încremenite în aerul incandescent al verii.