Kamikaze

Poetul și dramaturgul Mihai Ignat propune o plachetă de poezie, Forme de apus, parte a unei trilogii. O carte în care există, ca în geometrie, două linii care nu se întâlnesc niciodată. În acest caz, ar fi fost un plus dacă aceste două linii s-ar fi întâlnit, ar fi dansat desenând forme de relief și forme de vis. Este vorba despre o linie a erotismului și una a realismului cotidian. Cea de-a doua are gravitate, are profunzime, un timbru aparte. Câteodată răspicat, alteori cu un tremolo specific, surprinde, cu fidelitatea unor instantanee, fragmente de viață. Este vorba de viața cotidiană, de viața citadină, dar și de viața interioară, de măririle și decăderile prin care trece, precum un Sisif, omul, acum putem să o spunem, post-pandemic. Cealaltă linie, firul liric al erotismului, ne reamintește cât este de greu a scrie poezie cu fior sau cu pregnantă nuanță erotică. Cât ține de exercițiu și cât ține de talent acest mers pe sârmă care este poezia din această zonă, poate fi o temă de meditație. În Forme de apus acest demers nu a reușit. Poate să fie vorba de o etapă de tranziție sau de o oarecare grabă în a propune cititorilor (și criticilor) un nou titlu. Oricum ar fi, acea sinergie necesară poeziei din acest registru special nu a fost atinsă. Un neastâmpăr adolescentin, în locul decantărilor lirice, cuvinte ce par inserate nefiresc în textura poemelor, par mici acte de rebeliune, de sfidare sau de forțare a unui ton străin de autor. În același timp, există poezii reușite, grațioase, fie ele de mică întindere: aproape că era muzică/ felul în care mă priveai/ pești morți/ brusc totul devine real/ sau doar gura, fie de o mai mare întindere precum: cum umbrele trec peste iarbă/ și nu poți să dormi/ sub cerul liber/ „războiul e în adâncuri/ sau doar cerul?“/ întotdeauna există ceva mai bătrân/ decât/ ceva bătrân/ bucăți/ și bucățele/șiroaie zemoase/ dar și moment/ sălbatice/ nimeni nu scapă/ și din nou/ gândaci.

În Forme de apus iubirea este diapazonul care dă tonul evoluției lirice. Totuși, sub luciul acestuia întâlnim meditația, interogația, ironia.

Dacă în cazul unor poeți cu valențe de dramaturgi personajele se profilează ca eroi memorabili, iar fluxul poetic este controlat, intriga bine dozată, în cazul poeziei lui Mihai Ignat nu există interferențe, acesta reușind să se mențină pe teritoriul poeziei cu instrumentele specifice acesteia, într-o stare de puritate.

Versurile coagulează poeme de întindere medie, fără titlu, în versuri albe, confesive – e feroce să fii iubit/ la Capul Horn peste 800 de epave/ cântă Gloria mării, sau narative – cineva împinge o ușă/ pe care scrie „trage“/ cineva plânge/ într-un veceu/ nu vreau să devin anecdotic.

Între kamikaze și o covârșitoare tristețe se structurează poezia din Forme de apus. Descrierile realiste ale faptului divers, notația ca de reportaj, orientează atenția dinspre exterior înspre interior: și un câine care latră dement/ am pus capul pe pernă/ sub pernă erau chiloțeii ei roșii/ urma un somn pe cinste/ sau măcar un film sub pleoape (…). Click -ul se produce atunci când Mihai Ignat uită de toate precauțiile, lăsând de-o parte instrumentarul și scriind, pur și simplu. Atunci rezultatul este o poezie care ajunge la cititor: umbra mea pe picioarele tale/ vine vine singurătatea/ și corpul meu sărută coaja lucrurilor/ se lipește de membrane și epiderme/ memoria toarce/ sclipind/ cerul e bolnav/ zeii zac scufundați în pământ și în ape/ leșuri ascunse/ țin în palme. Măruntaie de lumină/ totuși singurătatea vine singurătatea/ sînt foarte în tine.

După lectura critică a paginilor din Forme de apus putem afirma că o anumită abordare a erotismului, împreună cu emfaza și gratuitatea, sunt demult tocite, adevărate forme de apus. Din cele câteva poeme reușite concluzionăm că poetul, cu mai multă luciditate și determinare, poate realiza pasul înainte necesar pentru accederea la un nivel superior în care, cu adevărat, să se regăsească, iar noi, cititorii, să ne regăsim alături de el, spunând, împreună: am ieșit din timp/ omul cu barbă albă a preluat/ hainele poetului/ acum am înțeles/ o covârșitoare tristețe/ arcuită (…).