Uriașa operă a lui Ismail Kadare este, atât în remarcabilele sale romane, cât și în eseuri și scrierile memorialistice, un tulburător manifest literar împotriva totalitarismului de orice natură. Acest scriitor pentru care rostirea adevărului este la fel de importantă precum profunzimea narativă și registrul stilistic, este, totodată, și o conștiință civică activă, mereu „la post“ pentru demascarea monstruozităților istoriei.
Fie că își plasează acțiunea romanelor în spațiul totalitarismului comunist albanez, fie că îi dă acestuia o dimensiune atemporală, ficțiunile sale narative au (și) rolul de a ne aminti mecanismele ce strivesc fără cruțare destine și vieți. Aceasta este și tema romanului Palatul viselor, apărut în 1990, în Franța, deci într-o perioadă tulbure dar și lămuritoare într-o mare parte a țărilor fostului lagăr comunist. Fără a cădea în „melancolii post-totalitare“, această excepțională creație, adăugată celorlalte, dezvăluie aceeași neobosită expresie a stării de veghe a autorului albanez față de falsificări și comodități. Ororile comunismului sunt demascate de Kadare în romanele sale indiferent de locul unde acestea au fost scrise, pentru că el nu este un „dezrădăcinat“ așa cum definește termenul Tzvetan Todorov în eseurile sale, alt celebru trăitor în Franța adoptivă. Kadare nu s-a „scindat în două jumătăți“, nu trăiește „tresărind în visele sale“ pariziene, pentru că el nu uită, iar libertatea spiritului său nu cunoaște, chiar și în lumea ce se mișcă pe alte coordonate, abandonul, suficiența, resemnarea. Ignorat, totalitarismul comunist, „marea nenorocire a secolului“, potrivit lui Alain Besançon, se întinde peste noi teritorii, „unde ravagiile sunt probabil mai extinse, afectează mai multă lume și vor fi mai greu de reparat: distrugerea minților și a sufletelor“.
În Palatul Viselor, Ismail Kadare recreează literar un spațiu închis, aproape carceral, putem spune, de unde izvorăște teroarea ce cuprinde un întreg „imperiu“. Acest misterios Palat este, de fapt, un labirint întunecat și friguros, cu slujbași robotizați care selectează și interpretează visele tuturor trăitorilor în acest teritoriu al fricii și neputinței.
Ce parabolă extraordinară pentru întregul spațiu al fostei „cortine de fier“, această ordine inumană care apasă și ține în captivitate, care insuflă teama fără motiv, care terorizează zi și noapte o populație redusă la stadiul de animalitate : „Mark-Alem își imagină miile de oficii ale Palatului, răspândite în toate colțurile nesfârșitei împărății, birourile sărăcăcioase , uneori simple barăci, în care stau câte doi, trei slujbași la fel de simpli, oameni cu necazuri, cu leafă mică, plecându-se până la pământ în fața celui mai umil curier de la Tabir Saray, ajuns acolo pentru a lua pachetul de vise. În fața lui li se împleticea limba, iar genunchii le tremurau, și asta numai pentru că respectivul venea din capitală. Oriunde se aflau, în pustiu sau în mlaștini nemaivăzute, la ușa oficiului se iveau dis-de-dimineață câțiva localnici amărâți, aducându-și visele din noaptea trecută.“ Ordinea mai sus pomenită este, de fapt, crunta dezordine a unor minți bolnave, care nu fac decât să distrugă un țesut social normal, în care până și visele sunt controlate. Teama dintotdeauna a dictaturilor de propriul popor a luat, cum bine știm, forme delirante.
Este imposibil ca acest sumbru tablou să nu-ți amintească și o realitate românească ante-decembristă, cu toate ororile sale binecunoscute, iar Mark-Alem, „eroul“ romanului, este arhetipul tuturor executanților exemplari, care, timorați și, apoi, resemnați, se instalează în rolul lor fără nici cea mai mică zguduire de orgoliu și moralitate, lăsându-se folosiți precum o cârpă de șters murdăria, veșnic soioasă, numai bună de aruncat oricând la gunoi. Când părăsește Palatul, izbit de cenușiul vieții cotidiene, Mark-Alem are revelația celor două realități paralele în care își târăște existența : „Ambele trotuare erau pline de oameni, dar mișcările lor păreau stranii, aveau parcă o rigiditate ciudată, și tot atât de nefiresc era și zgomotul roților de trăsură ori crainicul sărman din Piața Islamului, ce părea a clama întreaga zădărnicie a lumii. Ceva se întâmplase cu orașul, cu oamenii, cu toate celelalte. Acolo…(Mark- Alem zâmbi în sinea sa amintindu-și parcă un secret sacru) acolo… în dosarele lui , realitatea era altfel, frumoasă și plină de culoare. Norii, pomii, zăpada, podurile, păsările, totul era acolo mai viu și mai sonor. Până și mișcările oamenilor și a ale lucrurilor erau mai libere, mai curgătoare și mai armonioase, asemenea galopului unui cerb prin negură, nesocotind complet legile spațiului și ale timpului. Cât de închistată, de limitată și de plicticoasă părea lumea aceasta în comparație cu cealaltă, al cărei slujbaș era.“ Un slujbaș, deci, al infernului, creat de minți delirante pentru a zdrobi orice urmă de umanitate.
Există și în literatura română un roman, Gde Buharest, al unui scriitor pe nedrept uitat azi, Constantin Stan, care reușește performanța, într-un registru stilistic perfect adecvat subiectului, să redea toată micimea vieții de funcționar al statului comunist într-o Uniune Sovietică aflată la apogeul stupidității sale ideologice. Toată „acțiunea“ romanului se concentrează în jurul unui singur personaj, Ivan Mihailovici Saproskinov, reprezentativ pentru rolul cu care sunt recompensați activiștii comuniști pentru fidelitatea lor față de „comandamentele“ statului represiv. Instalat în biroul unei clădiri ce amintește de Palatul Viselor, la fel de austeră și misterioasă, el nu trebuie să facă nimic, vegetând cu convingerea bleagă că aceasta este esența unei vieți împlinite, lenevindu-și trăirile cu o porție zilnică de vodkă. Bineînțeles, din recuzita tristului birou, a întregii clădiri, nu puteau lipsi dosarele, miile de dosare, cu conținutul lor primejdios pentru orice individ, care, oricând, puteau declanșa drame. „Ministerul adevărului“, „Ministerul dosarelor“, „Ministerul controlului viselor“, iată câteva din întruchipările aberante ale dictaturii comuniste ! Rutina acestei existențe obscure, într-un fel de „viață de după viață“, conform celebrei formulări a lui Andrei Makine, îl scutește pe acest paznic al dosarelor de orice complicații morale, iar pendularea lui, aproape somnambulă, între „slujbușoară“ și domiciliul „la comun“, este nu numai previzibilă, dar și tot mai împotmolită într-o rutină tristă, precum o nesfârșită ploaie de noiembrie care se regenerează din pustiul unui cer căzut.
Esența acestui roman este foarte bine surprinsă de Ion Bogdan Lefter în analiza sale din Scurtă istorie a romanului românesc, într-o frază în care vorbește despre o altă carte a lui Constantin Stan, Vară târzie, dar perfect aplicabilă poveștii oblomovianului personaj cu ascendențe românești. Scrie Bogdan Lefter : „Prozatorul procedează astfel la o recuperare prin parodie implicită a naivelor rezolvări cu coincidențe finale și, procedeul odată demistificat, adică recondiționat, îl folosește în exces, obținând într-un mod paradoxal o impresie de verosimilitate.“ Iar concluzia care se impune nu poate fi decât una: „Lucrată de un excelent profesionist al scriiturii, cartea cucerește – într-adevăr – prin consistența umană, de viață a narațiunii, adică prin ceea ce se numește talent de prozator.“
Arhitectura celor două romane, al scriitorului albanez ca „proiect nemăsurat de ambițios, himeric“, și al celui român, de o subtilă ironie, este oarecum similară, iar în finalul lor, lâncezeala atotstăpânitoare a acestor personaje emblematice pentru un trecut de care unii, și azi, se despart cu greu, este zguduită de o tensiune exterioară, amenințătoare și de neoprit, ce prevestește necesare „schimbări majore“.
Sunt, desigur, și alte romane ale scriitorilor români prin care se reconstituie, mai voalat sau direct, fără a mai ascunde printre rânduri „șopârlele“ năpârlite, întâmplări revoltătoare sau personaje „sinistre“ din perioada comunistă. Alături de scriitori importanți, care n-au abandonat calea onestă a supraviețuirii literare, ignorând doctrina realismului-socialist într-o perioadă cumplită a istoriei noastre – I. D. Sârbu, Paul Goma, N. Steinhardt –, sunt și autori care, după 1990, au pășit, mai șovăielnic sau mai avântat, precum Apostolul Pavel cel „învăluit în lumina adevărului“, pe Drumul Damascului, dezvăluind, în narațiuni cu multiple inserții biografice, „dedesupturi“ din sferele puterii comuniste.
Printre cei care au „abordat“ acest indigest subiect se află și romancierul redescoperit Titus Popovici, personaj fidel puterii și ideologiei comuniste prin unele creații anterioare și prin pozițiile ocupate în ierarhia de partid.
Cele trei romane ale sale – Cutia de ghete, Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii –, scrise parcă dintr-o suflare, ca o eliberare îndelung așteptată, sunt dezvăluiri bine puse în pagini la adresa năravurilor personajelor puterii ante-decembriste, arătând ceea ce, atât de abil, se ascundea muritorilor de rând. Cartierul Primăverii, cel mai izbutit dintre ele, este, conform lui Alex Ștefănescu, „ o extraordinară satiră la adresa esenței comunismului, care rezidă din mistificare, impostură, autoritarism, prost-gust și caricaturizare involuntară a valorilor lumii libere“. Cartierul, ca vocabulă descrisă în DEX –ul Academiei Române drept „Parte a unui oraș, deosebită de celelalte prin caracteristici proprii ( geografice, istorice, etc) și care formează o unitate organică“, are, iată, o stranie „acoperire“ în realitatea românească de până mai ieri, fiind, acest spațiu citadin privilegiat, parte a structurii puterii comuniste, cu o viață și o istorie aparte, sustrase accesului public.
Dacă în unele cazuri, incursiunile în culisele puterii comuniste sunt cam firave, ridicând doar un colț al cortinei roșii, Titus Popovici, în romanul său, cunoscând din interior pulsul vieții personajelor, apucăturile lor grobiene, îmbăierea în mistificări nesfârșite, lașitățile lustruite de egoism, nepăsarea față de o realitate tot mai dramatică, intră de-a dreptul în ungherele acestea urât-mirositoare.
Consacrându-i un comentariu amplu în Istoria sa, Alex Ștefănescu vorbește despre sarcasmul și satira cu care Titus Popovici își „tratează“ personajele, multe dintre ele figuri importante ale nomenclaturii comuniste mai vechi sau mai noi. Sunt remarcate interesantele portrete fizice și pihologice ale acestora ca și ironicele „rapoarte de activitate“ cu care se mândreau penibilii ipochimeni. Între „jocul literar gratuit“ și cruzimea reconstituirii se află o fină demarcație, pe care autorul o sugerează cu abilitate literară, suflând, de această dată, tot praful realismului socialist pe care îl acceptase în tinerețea sa creatoare.
Esența acestui roman, ca și târzia convertire a autorului, sunt cel mai limpede stabile de Nicolae Manolescu în Istoria critică : „scriitorul se răfuiește, postum, cu un regim la care a fost complice“. Dacă rolurile de activist și îndrumător cultural, pe care le asumase cu nedisimulată energie, îi impuneau crearea unor universuri ficționale mistificate, atât de utile și de apreciate în rescrierea istoriei de pe pozițiile luptei de clasă, acum, „eliberat“ ideologic, Titus Popovici ne plimbă prin cartierul cât un uriaș palat al grotescului comunist.